Suflet Pierdut...

Ultima prescura

2012-01-02T23:55:00.004+02:00

Din campaniile TVR Cultural, pe linga PS Virgil, trebuie votata si nana Veronica din Vizuriste. Imi aminteste de bunica si de cuptorul din curtea ei din care asteptam sa iasa piinea coapta si sa o maninc unsa cu untura si o rosie proaspat rupta din gradina si spalata cu apa din fintina.

http://www.tvr.ro/articol.php?id=117170&c=7557

Peste umar

2011-11-08T14:50:00.003+02:00

Privesc inapoi peste umar si privesc acelasi ramas bun al naturii. Totul este galben si da semne de plecare. Resimt un nou iz de despartiri fara ramas bun. Imi e dor de primaverile din Dumbravita. Pe atunci nu stiam ce stiu azi. Eram preocupat sa fiu prost. Eram preocupat sa nu fiu ocupat. Acum sint preocupat pentru un nou inceput.

Miracolul Mărturisirii...

2011-10-13T23:41:00.002+03:00

În răcoarea serii de octombrie, stînd pe balconul casei părinteşti, timpanul urechilor îmi vibra de larma motoarelor de maşini turate parcă prea obraznic şi de larma vieţii cotidiene a concetăţenilor, viaţă care îşi urmează un ritm mult prea dezordonat ca să îl pot asimila, eu fiind ceea ce psihologii numesc "om sensibil". După expresia unui oftat greu, ca semn al faptului că tumultul oraşului mă nelinişteşte, neîmplineşte, mi s-a întîmplat să-mi ridic uşor privirea înspre necuprinsul Cer. Părea mai întunecat decît de obicei dar, în mod paradoxal, întunericului Cerului era traversat de lumina palidă a stelelor. Rînd pe rînd, din cauza oscilării în valuri a straturilor atmosferice (cum a dovedit ştiinţa că se întîmplă), fiecare stea pîlpîa. E umitor modul în care ni se precipită gîndurile în creier. Se produc diverse sinapse şi unul cîte unul, gîndurile, traduse prin diverse experienţe avute, reies la suprafaţă. Cu alte cuvinte, e mereu interesant cum un gînd îl naşte pe altul. Deci, automat, gîndul mi-a fost furat de imaginea scînteilor "seminţelor adevărului" (cum le numeşte Tertullian) care există în fiecare suflet, seminţe care sondează în fiecare suflet nostalgia după Dumnezeu (idee reluată adesea de Mircea Eliade în descrierea lui homo religiosus).

O nostalgie după Dumnezeu exista şi în Mihaela. Crescută cu bunsimţ şi cu o oarecare conştiinţă a necesităţii îndeplinirii datoriilor creştineşti, Mihaela este o fată cu un suflet mai delicat. Poate prea delicat pentru dezordinea socială a acestor timpuri în care nici personalismul, cu atît mai puţin deontonomismul, nu mai rămîn fundamente ori principii sigure pentru o lume mai sigură. Mihaela este "sora mea de lapte praf". Ne ştim de mici şi am experimentat împreună copilăria cu tumultul, neprevăzutul şi explorările ei. Am experimentat adolescenţa cu crizele ei. Am fost alături de ea (pe cînd avea 18 ani) la moartea mamei ei. Ea a fost alături de mine la moartea tatălui meu. Nimeni nu m-a înţeles mai bine decît ea. La fel, în noaptea întunecată a sufletului ei, nimeni dintre prietenii săi nu a înţeles-o mai bine decît mine. Apare un anume soi de silogism. Deci, şi eu am trecut cu paşii într-una (zic una pentru că mă aştept şi la altele) dintre nopţile întunecate ale sufletului. Pe a cui să o prezint, oare, mai întîi pentru a mă face mai bine înţeles?! Păi.. nu pierd din vedere că la centrul textului meu stă dorinţa de a relata miracolul vieţii ei. Miracol petrecut recent.

Am ştiut mereu că sora mea de lapte praf mi se aseamănă, proiectînd asupra relaţiei noastre vorba înţelepciunii populare care proclamă că "cine se aseamănă.. se-adună". Cum ne asemănăm? Într-un anume moment, amîndoi l-am pierdut din vedere pe Dumnezeu. El părea să se ascundă şi "a ispitit inima noastră, ziua şi noaptea ne-a cercetat" (Ps 16, 3) şi amîndoi eram prea tineri pentru a experimenta atît de devreme drama unor suferinţe care, poate, mai puteau aştepta. Momentul marilor întrebări din viaţa noastră nu a explodat în momentul pubertăţii. Viaţa noastră a luat o turnură neaşteptată în momentul morţii părinţilor noştri. Ştim, în linii mari, că, în literatură, o turnură neaşteptată este cea care conferă unui text valoarea de operă literară. Momentul prezent este prea "devreme" ca să ne dăm seama de opera în care vrea Dumnezeu să transforme viaţa noastră. Dar atunci nu ştiam nici măcar atît. Înotînd în oceane de întrebări, amîndoi ne-am pierdut. L-am pierdut din vedere pe Domnul. I-am pierdut pe ceilalti. Ne-am pierdut unul pe altul. Ne-am pierdut pe noi înşine, devenind dezbinaţi în interior. Aveam nevoie să fim singuri, deci sfaturile şi intervenţiile celorlalţi le consideram false, pe cei care încercau să ne consoleze îi ignoram considerîndu-i "făuritori de minciuni" (Iov 13, 4) care "provoacă vomă cu vorbele lor în vînt" (Iov 16, 2). Am acţionat tot mai mult fără barierele creştineşti. Părea că suferim tot mai mult. Ne afundam amîndoi, fiecare pe calea sa, în a umple golurile inimii cu ceea ce ne oferea lumea. Totul îşi pierdea sensul. Oferta lumii nu ne adusese mîntuire, ori consolare. Deznădăjduiam şi ne era acum ruşine să ne mai întoarcem la Domnul. Dar nu ştiam că, de fapt, Dumnezeu continua să ne iubească şi, de fapt, era mai prezent ca oricînd "ademenindu-ne în pustie pentru a ne vorbi pe placul inimii" (cf. Osea 2, 4). Era nevoie să simţim singurătatea pentru că, deşi nu ştiam, Dumnezeu plănuia o mare întîlnire: întîlnirea cu El. E o întîlnire intimă, la care nu e admisă a treia persoană, iar inima trebuie să fie pustie de lucruri necurate, arată cu plugul încercărilor vieţii, pentru că Dumnezeu avea să semene din nou sămînţa Sa în pămînt nou. Atîrnam de un fir... Amindoi.

Atunci a fost momentul în care Dumnezeu a intervenit. Prima dată, m-am reîntors cu faţa spre Domnul eu, cel ce scriu aceste rînduri. După aceea am îndemnat-o pe Mihaela să facă acelaşi lucru. Dar ezita.. Problemele vieţii sale se înmulţiseră. Trupul său, intoxicat de suferinţă sufletească, s-a umplut de diverse boli. Lunar făcea cîte un control medical la care afla cîte o noua disfuncţie a organismului. Era tot mai bolnavă în trupul ei. Am sfătuit-o să postească pentru sănătatea ei. În acelaşi timp, ştiam că un suflet curat este acela din care va radia sănătatea în trupul ei. Am sfătuit-o să se spovedească pentru a se putea împărtăşi cu Isus în Euharistie, Divinul Doctor al trupurilor şi al sufletelor. A început să-şi ţină un post. Părea că glasul Domnului îi şopteşte: "vino!", dar ea ezita în continuare. Îi era frică şi urît chiar de propriile păcate, de propriul întuneric interior. Se temea să răscolească totul pentru a readuce la suprafaţă ceva care încerca de mult timp să îngroape, să uite. Se obişnuise cu comoditatea letargiei ei spirituale şi se temea de înviere. O tot întrebam cînd să o planific pentru o mărturisire. Pînă cînd am hotărît să nu o mai consult. Am acţionat. I-am spus: "mîine eşti planificată la spovadă!" A fost o veste şoc. În interiorul inimii ei a început să se agite mult. Nu-i venea să creadă. Noaptea nu dormise. Totul reieşise la suprafaţă. A fost o lungă noapte de veghe cu o autentică examinare a conştiinţei. Ziua nu mîncase. Se agita şi se pregătea în acelaşi timp pentru o mare întîlnire. Mi-a plăcut să văd asta. În ciuda tuturor, părea atît de sinceră. Atît de consumată.. dar atît de sinceră! Sosise momentul aşa-zis zero, al întîlnirii cu pr. Mihai care avea să o spovedească. Simţea un paradox spiritual extraordinar: nu era sigură, dar în acelaşi timp păşea plină de speranţă în urma preotului spre confesional. Au vorbit mai bine de o oră. După acest timp, imi sună telefonul. Era Mihaela. Prima replică, rostită cu o voce înecată: "Claudiu..", îmi tăiase răsuflarea.. A urmat sunetul unui suspin. Apoi, sunetul unui plîns lung.. A urmat, printre acelasi lacrimi lungi, a doua replică: "e adevărat?! M-a iertat de toate păcatele? Pot să mă împărtăşesc?! Asta înseamnă?! E adevărat?! E adevărat?! Chiar e adevărat?!" Plînsul ei de bucurie era de fapt expresia unei rugăciuni pe care nu ştia să o rostească, dar era din inimă. I-am ieşit în întîmpinare. Încă nu se oprise din plîns. Mărturisea că momentul şocant pentru ea au fost cuvintele dezlegării care încă îi răsunau ca un ecou şi se străduia să şi le reamintească. "(...) iar eu (...) te iert şi te dezleg de toate păcatele tale (...)" Mi-a mărturisit că acela a fost momentul în care, după ani de durere, coloana a încetat să o mai doară. Simţise cum durerea i se ridică - ca într-un proces de evaporare - spre umeri şi de-acolo a început să nu mai simtă nimic. Un prim semn?! Ceva de moment sau poartă spre un nou miracol...?!

Am dus-o repede la Liturghia care tocmai începuse. Contrar obiceiului ei, s-a aşezat direct pe genunchi şi nu s-a mai ridicat de acolo. Îşi ţinea capul în mîini, tremura şi a început să plîngă din nou. Se ruga şi îi spunea Domnului tot ce îi trecea prin minte. Se simţea extrem de atrasă de El. Fără să-şi dea seama, făcea prima oră de adoraţie din viaţa ei. ÎN TIMPUL SF. LITURGHII!!! La momentul împărtăşaniei, s-a cuminecat. Emoţia ei puternică îmi schiţase un zîmbet interior. "Ce trebuie să fac atunci cînd ajung în faţă? Dar.. trebuie să-mi fac cruce? De la dreapta la stînga? Şi ce trebuie să zic? Şi după ce îmi dă ostia ce fac cu ea? Şi apoi unde trebuie să mă duc? Trebuie să rămîn acolo? Mă întorc în bancă?" După ce s-a cuminecat, a încetat să mai plîngă. Era relaxată şi toată impodobită cu un zîmbet. S-a întors la casa ei şi de atunci Mihaela îşi face zilnic Rozarul, se împărtăşeşte de fiecare dată cînd participă la Liturghie, a hotărît să transforme vinerea într-o zi perpetuă de post şi ajun pentru toată viaţa, a hotărît să nu se mai întoarcă la vechile obiceiuri.. E conştientă, deşi nu îi vine să creadă, că Hristos este de-acum parte din ea şi îi este recunoscătoare pentru noua viaţă pe care o trăieşte în El. "Fericit şi sfînt este cel care are parte de învierea cea dintîi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere" (Apoc 20, 6). Mă rog pentru statornicia ei în această nouă viaţă.

Pentru mine, care mergeam la spovadă ca la un sacrament de care am nevoie înainte de împărtăşanie, precum iei o cheie pentru a deschide o poartă, experienţa Mihaelei a fost o revelaţie care a întărit şi mai mult vorbele pslamistului, vorbe pe care le repet des şi care îmi sînt motto în viaţă de credinţă: "(...) Tu esti Dumnezeu care faci minuni!" (Ps 76, 13). O revelaţie care m-a convins din nou de miracolul Mărturisirii şi al Euharistiei... În umbrele vieţii ştiu şi cred - şi de acum ştie şi sora mea de lapte praf - că "iată, Dumnezeu ajută mie şi Domnul este sprijinul sufletului meu" (Ps 53, 4). Sîntem adesea cufundaţi în această tulburare emoţionantă, expresie a neliniştii care precedă o mare întîlnire.. Dar să nu uităm că suferinţa este preludiul învierii. Acest lucru l-a învăţat şi Mihaela după ani de suferinţă, singurătate, abandon spiritual. Încă nici mie nu-mi vine să cred... Glorie Lui în veci!

Despartiri

2011-09-06T12:36:00.010+03:00

Rupturile, indiferent daca sint lente sau bruste, sint mereu dureroase. Despartirile de cei care ajung sa formeze, impreuna, jumatatea persoanei tale sint umbrite de sentimente de mihnire profunda. Te uiti inspre geamul inspre care de obicei te asteptai sa apara silueta prietenului tau cu care insirai glume ori ironii simple, aminteai nastrusniciile zilei de ieri sau impartaseai aparentul nonsens al unor experiente neplacute. Ei bine.. silueta aceea nu mai apare, nu te mai cauta, pentru ca .. se duse. Asa azi.. asa miine.. asa de aproape fiecare data. Ma reintreb "la cit de multe despartiri poate face fata un om?" ori "care este limita pina la care e bine sa lasi pe cineva in inima ta?" Care este scopul pentru care ne intilnim "jumatatea" personala (nu ma refer in dragoste), atita timp cit ei, acesti prieteni, sint doar.. in trecere?! E justa drama unei singuratati in care conceptiile si idealurile nu le poti impartasi fata catre fata cu jumatatea gindurilor tale? E justa drama unei eterne autoconsultari? E justa drama unei eterne absente a sfatului in comun cu prietenii inimii tale care sint pe unda sufletului tau atita timp cit stii bine ca inima ta e plina de prietenii nomade? Merita sa mai iti bati capul?! De cite ori o poti lua de la capat?

sau asta

Dar asta nu schimba cu nimic situatia. Nici "chinurile inimii" cum le numeste Gh. Iovu. Ei ramin dusi. Ei reusesc sa se bucure de un nou inceput. Doar eu stau si ma biruiesc de dorul lor, cu privirea atintita inspre acelasi geam, asteptind sa o luam de la capat.

Fericit!

2011-08-31T00:26:00.002+03:00

Sint atit de fericit ca traiesc in Romania! Ca ma pot bucura gratuit de spectacolul Creatiei fara sa trec granita. Muntii mei dragi, invaluiti in misterul contemplatiei si regasirii eternitatii. Acolo ma simt viu, nou! Acolo, daca vreau, ating un nor si ma joc cu el. Acolo.. unde, din virfurile acunse sub valul norilor bruni, curg padurile de brazi, se orneaza apoi cu putina cimpie, cu capite de fin ori paie, se presara cu citiva arbusti mici si veseli si totul se ingradeste in citeva bucati de lemn invechit si aromat la vedere.. Pitulite, intre vai, bordeie fara foc care doar mai aduc aminte de istoria milenara, de vremuri vechi, cind Pamintul era un Rai. Romania! Te iubesc! Te iubesc atit de mult! Te iubesc in opera Creatiei! Te iubesc in urmele Creatorului tau pe care le contemplu in adierea vintului din inaltimile tale! Esti cel mai frumos din lume si te iubesc indiferent ce se spune despre tine!

Doamna... chiftele!

2011-08-29T12:53:00.002+03:00

Doamna! Mai vrem niste chiftele. Asa.. picante. Si putina piine. Daca se poate, tot trimise prin anonim. E palpitant.

Si citeva sugestii muzicale pentru o emisiune.

Ca asta.

Good choise. Chiar daca mi-e lehamite sa recunosc.

Si atit. Restul nu ma intere.

Ceeawoo.

Apatheia

2011-08-24T22:48:00.002+03:00

Nici nu stii cum e mai bine.. Sa nu te atasezi prea tare de oameni? Sa nu-i lasi in inima ta? Sa-i lasi? Daca ii lasi, cind te desparti de ei se duc cu o parte din tine. Cit de multe parti pot fi luate dintr-un om? La cite plecari poate rezista? Cum e un om gol din care nu mai e nimic de luat?

..un apatic perfect? Oare de aceea suferim? Ca sa fim apatici dupa modelul Sf. Antonie cel Mare? Suferim asteptind pina cind vom deveni goli de o inima vremelnica pentru a invata sa ne umplem de o viata eterna, care nu e deloc fragila, deloc provizorie?!

Prea tirziu te-am iubit..

Saracii de noi

2011-08-18T11:12:00.004+03:00

Noi, care desi sintem sub limita decenta a banalului, care desi (aparent) n-avem nimic de spus in aceasta epoca si daca avem.. glasul ne e prea slab, noi, care nu sintem un pericol pentru nimeni caci sintem atit de ascunsi in lumea noastra imaginara si de vis, noi, cei invizibili, cei din culise, aceeasi noi ne facem loc cu greu, cu coatele in aceasta lume. Al naibii paradox..

Un nou vis

2011-08-13T02:49:00.000+03:00

Am mintea libera. Pot sa zbor iar asta seara. Ma invirt de-asupra norilor si ma joc cu puful lor. Ii privesc cum se scutura. Mi-ar placea sa ma ascund intr-un mic picur de ploaie.. sa cad peste pamint odata cu el. Iar cind se sparge de tarina in mii de stropi, sa imbratisez intreg pamintul.

Ploua!

2011-07-20T16:22:00.003+03:00

Dupa atitea zile calduroase de vara, se aseaza mantia racorii. Ma simt ocrotit de racoarea zilelor de vara. Vintul de dinaintea furtunii ma face sa zbor, sa-mi doresc sa ma topesc in el si sa ma poarte sus. Ma desfata sunetul ploii care cade si inunda pamintul. Imi place sa vad si picurii de ploaie care se scurg de pe frunzele ciresului din curte. Iarba uda, pamintul scaldat in apa si clabuci de apa in balta de pe sosea. Nu ma simt speriat nici macar de amenintarea grindinei. Se creeaza o cromatica excelenta intre cerul gri si natura verde. Imi asez capul intr-o mina, privesc pe geam visator, cu nuantele unui zimbet si ma gindesc la 1000 de lucruri. Dupa caldura care mi-a topit creierii, in sfirsit pot sa gindesc. A venit ploaia!

Omul normal

2011-07-20T16:01:00.005+03:00

"(...) pe oricine imi doresc, numai sa fie normal!" spusese ea fara sa gindeasca prea mult.

De fapt, ce este normal? Ce este natural? Urmeaza normalitatea anumite mode ori tendinte culturale? Ma indoiesc. Ea este instinctuala. Mai mult ca sigur instinctuala. E aceeasi pentru toata lumea. Nuantele culturale care-i depasesc limitele nu mai intra in aria discutiei despre normalitate si nici nu o eclipseaza. E normal sa simti durere cind te tai. De ce nu simti.. bucurie?! E normal ca barbatul sa se uneasca cu femeia lui. E anormal ca sa se uneasca cu mai multe ori sa aiba mai multe neveste (aspect care are legatura cu nuantele de care aminteam mai sus). Un penis pentru un vagin e si normal si logic si natural si productiv. Nu te poti uni cu toate nevestele in acelasi timp. Scuzati-mi exemplul. E pentru mintile care au nevoie de exemple mai concrete in era eliberarii sexuale. E normal sa simti cel putin mihnire cind te desparti de ceva ori de cineva. E normal sa ne hranim. E normal sa umblam. E normal tot ce intra sub spectrul legitatilor naturale. Etc.

Probabil ca minoritatea e psihopata patologic, dar cred ca majoritatea este normala. Doar ca unii oameni nu se incadreaza in tendintele background-ului nostru cultural, nu urmeaza standardele noastre de lemn si ii aruncam atit de usor in cosul de gunoi al schizofreniei ori al "nenormalitatii". E onest?!

Sintem normali, cred. Doar toleranti nu sintem.

Iar ea putea sa reformuleze: "(...) pe oricine imi doresc.. numai sa fie genul meu!" Asta e o alta poveste. Dar nu prea obisnuim sa dam sanse. De obicei scrisorile ori plicurile promotionale care ne vin pe neasteptate si care, aparent, nu fac referire la noi obisnuim sa le aruncam simplu la cosul de gunoi. Iar sansa era in miinile noastre. Doar ca .. "nu era normal". Dar tu cum esti?! Ce anume te incadreaza in standardul normalitatii?

S-ar prea putea ca nici ea sa nu se incadreze in standardele ori limitele "normalitatii" ei. Cu alte cuvinte, s-ar putea ca nici ea sa nu fie normala potrivit propriei sale teorii ori propriilor sale asteptari. Ironic, nu-i asa?!

Antropologia tranzitiei si criza morala...

2011-07-20T08:04:00.000+03:00

Secolul urmator va fi crestin, sau nu? Aceasta este intrebarea care a marcat balanta la trecerea dintre cele doua milenii.. Ei bine, in final, voi demonstra ca da, urmatorul secol nu poate fi decit crestin, implicit moral sau, cel putin, mai moral decit azi. Dezmatul societatii de astazi nu trebuie sa sperie foarte mult, decit intr-o mica masura, intrucit ce e val, ca valul trece, iar dezmatul actual este provocat de un val "pacatos" ce favorizeaza productia de germeni potriviti pentru criza morala.

1. In general, intreaga literatura de specialitate se opreste asupra marilor perioade din istoria culturii omenirii, fara sa faca referiri amanuntite asupra perioadelor de trecere. Perioadele de trecere, sau de tranzitie, nu sint productive din punctul de vedere al vietii intelectuale si spirituale, fiind perioade in care curentele gindirii inaintasilor nu mai sint actuale pentru majoritate, in timp ce valorile trecutului par a nu mai fi valorificabile, in locul lor vehiculindu-se pseudovalori ce nu pot dura - intr-un cuvint, tranzitia reprezinta o perioada de criza.

Tranzitiile nu reprezinta o noutate in istoria omenirii. Acestea se reflecta mai ales la nivelul culturii, manifestindu-se ca o criza a valorilor trecutului pe fondul decaderii celor care le promoveaza, urmata de o perioada de confuzii si convulsii sociale de care profita cei care preiau autoritatea, pentru a se ajunge apoi la segregarea valorilor autentice si restaurarea armoniei; acest din urma moment reprezinta redescoperirea valorilor autentice - unice, vesnice, neschimbabile, valabile pentru orice epoca si civilizatie - prezentate insa pe un fundal noi. In esenta, este o reintoarcere la normalitate, dupa ce evolutia culturala a unei epoci trece printr-o perioada de glorie, de decadere si, in cele din urma, de dezintegrare a sistemelor inadecvate adaptarii la cerintele umanitatii si reinstaurarea echilibrului adaptat noilor conditii. Se dezintegreaza sistemele care nu pot prezenta omului "nou" valorile autentice, care se vor identifica, in cele din urma, cu valorile traditionale, perene ale civilizatiei umane.

De aceea, omul ajunge, in cele din urma, la experimentarea relatiei dintre ceea ce tine de intimitatea existentei sale si izvorul intregii fiintari, pe care il identifica cu ceea ce spiritualitatea omenirii numeste Dumnezeu. Orice tranzitie necesita o purificare si o reintoarcere la trecut sub o alta forma. De aceea, omul care doreste sa se identifice din puct de vedere tipologic cu asa numitul "om nou" descopera, in final, atunci cind agitatia tranzitiei s-a oprit si are sinceritatea sa recunoasca, ca este "acelasi om", cu aceleasi aspiratii si probleme existentiale, dar mai ales cu aceeasi unica solutie de salvare, de mintuire.

2. Se poate vorbi astazi despre o criza a valorilor traditioanle. Se poate vorbi si despre o criza a spiritualitatii contemporane, declansata mai ales incepind cu anii `50 ai secolului XX, o data cu apartia asa numitei "societati de consum". Un pluralism de valori liber alese conduce la manifestarea unui pluralism cognitiv-comportamental, fapt care, in final, fragmenteaza unitatea omenirii. Observam tot mai des sciziuni intre societati primitive, industriale, postindustriale, discriminari generate de asa numite politici globale, diferente culturale pe care interese de moment le transforma in adevarate divergente.

In mijlocul acestor probleme se afla, insa, unul si acelasi om, care in ciudata tuturor modelelor de om nou seamana in mod exasperant, pentru care doresc sa fie altfel decit semenii lor care au trait in alte timpuri istorice, cu vechiul si eternul om. DE CE? Pentru ca problemele existentiale ramin aceleasi: omul va pleca in spatiu insa se va intoarce mereu pe pamint, isi prelugeste durata vietii sale insa va lupta mereu cu moartea (insistenta terapeutica), experimenteaza opozitia dintre maretia destinului sau si mizeria conditiei de fiinta conditionata de materie, de spatiu si timp. Pe acest fundal se manifesta deriva omului contemporan aflat in cautarea valorilor care sa merite subordonarea tuturor actiunilor personale fata de acestea.

3. Societatea de consum ofera cea mai simpla cale spre dobindirea unor asa numite valori: reclama creaza o scala axiologica efemera, relativa, prin crearea unui sistem de valori raportat la ceea ce este "la moda", mai dorit de majoritate. Se naste, astfel, consumul, nevroza societatii contemporane postindustriale, cind grija principala nu mai este SUPRAVIETUIREA si asigurarea existentei de miine de catre individ sau acumularea de capital, ci PETRECEREA TIMPULUI LIBER, cumpararea a tot ceea ce este la moda si investirea finantelor care reprezinta i valoarea la care se raporteaza totul: calitatea vietii, cultura si, in final, interesul pentru religie. Vedem cum, in aceasta societate de consum, valoarea vietii este data de o masina de spalat, sau de un prajitor de piine, reclame cu doamne care isi ameninta sotii ca daca nu le duc la mare divorteaza - si culmea, doamnele din realitate iau asta drept model, casatorii conditionate de o masina de spalat, prietenii si iubiri conditionate de o oferta la un telefon mobil, etc... In plus vedem si o calitate slaba a actului sexual. Actul sexual, din perspectiva teologica, este bun, este lasat de Dumnezeu. Insa actul sexual trebuie sa aiba si calitate. Calitatea comporta mai multi factori si nu doar placerea de moment. Daca este de calitate, inseamna ca cu persoana cu care avem contact sexual ne putem construi un viitor, pentru ca aceasta calitate este in timp, si nu este intr-atit de perisabila precum ne indeamna sa credem societatea de consum, societate si dezmat care ne sugereaza sa ne plictisim repede de masina pe care o avem si sa ne cumparam alta, de telefonul si toate utilitatile electrocasnice pe care le avem si, in final, ne sugereaza o revolutie ori eliberare sexuala (cum doriti), o cautare a partenerului potrivit, o cautare a unui contact sexual de calitate. Generatia "next please!" se dovedeste a fi una plina de boli venerice, in fond, cu toate ca majoritatea se lauda cu calitatea actului sexual. Ei... oare o fi fost calitate? Oare asta inseamna calitate? Daca ar fi fost calitate nu ar fi fost doar o data... In fine, am eu niste frustrari cu actul sexual acuma... Trecind peste...

... ajung sa conchid ca pentru omul contemporan, mult mai important decit valorea eterna este sa promoveze doar ceea ce ii este propriu, ceea ce este al sau, ceea ce corespunde propriilor asteptari, reunindu-se de cele mai multe ori cu cei care au idei asemanatoare, chiar daca acestea vin in contradictie cu Adevarul. Aflat in cautarea Adevarului, in special adolescentul si tinarul, apoi omul aflat la virsta maturitatii creatoarea, ei bine - toti pot rataci printre falsii prooroci care vestesc un adevar al lor si al acelora care adera la aceasta himera, astfel incit va porni pe carari care se vor impotmoli mai devreme sau mai tirziu. Oamenii incearca sa-si defineasca identitatea religioasa si sa adere la acea religie care este mai comoda pentru ei... in final cu stupoare se conving toti ca MISA (de ex.) nu este o solutie, intrucit raspunde unor asteptari si senzatii hedoniste de moment, totul fiind iluzoric. Pierderea sensului valorilor duce, in primul rind, la desacralizarea vietii. Mecanismele artificial create de societate, sisteme economice care nu mai functioneaza si care acum se afla in criza, relatiile din in ce mai institutionalizate dintre oameni duc la depersonalizare. Omul nu mai este individ cu drepturi si nici nu mai putem vorbi despre o anumita demnitate, atita timp cit se transforma intr-un cod numeric personal, de fapt fiind vorba despre un reductionism la o schita, intr-un numar de dosar care trebuie rezolvat, atita timp cit omul se trezeste intr-o lume alcatuita de suprastructuri artificiale si impersonale.

Concluzii
Postmodernismul nu este inca o epoca a istoriei gindirii si culturii umanitatii, ci reprezinta doar o etapa de tranzitie. Grupurile cauta sa se alieze pe criterii care sa reuneasca o identitate comuna: UE, extracomunitari, americani, etc. Individul penduleaza pe drumul cautarii unui model de om nou, cel mai radical observindu-se acest fenomen in cadrul subculturilor care propun un model, o muzica, o ideologie, o tinuta, un mod de viata: emo, rockeri, raperi, etc... Generatiile vechi s-au mai domolit revenind la normalitate, pastrind in memorie nostalgia cautarilor tineretii, descoperind ca omul nou sau vechi este unul si acelasi om, cu aceleasi aspiratii, crize, probleme existentiale, care calatoreste in spatiu-timp, prin istorie. Noi cautam sa acceleram istoria, cautam sa o infruntam insa... finalitatea este aceeasi. Sfortarile oamenilor de a se lupta cu moartea, ingineria medicala, sistemele economice noi care aduc profituri la bursa stind doar cu un pahar de vin in mina... toate, in final, ajung in criza, iar omul redevine ceea ce este in esenta, un muritor care supravietuieste pentru a-si implini scopul. Valorile crestinismului si mesajul sau corespund asteptarilor omenirii, insa omenirea trebuie sa primeasca cu adevarat credinta si sa se converteasca cu adevarat, fapt care se va concretiza prin ceea ce putem numi reevanghelizarea lumii, prin Biserica. Epoca viitoare nu poate fi decit religioasa, deci si morala, insa bazata pe Adevar.

Uite si zorii......

Si coloana sonora ... :)

Prea putin..

2011-07-19T20:43:00.000+03:00

Fiecare om este tensionat in interiorul lui intre poli diferiti. Se observa o vizibila criza spirituala si comportamentala intre indivizi. Intrebarea milenara care se ridica azi este: ce genereaza astfel de conjuncturi de criza in noile generatii? Fara indoiala, in tot locul si in toata vremea, cenzura comportamentala a fost cauzata, sa spunem asa, de forta religiozitatii umane. In orice religie si, deci, in orice cultura omul a fost tributar unei legi naturale, in esenta aceeasi-indiferent de religie sau cultura. Legea morala naturala lansata de o divinitate despre care, azi, este foarte greu sa tii prelegeri.

Fondul pe care, azi, se poate purta o simpla conversatie despre divinitate si moralitate este extrem de ostil. Intilnim curente de gindire care au marcat epocile in care au fost lansate si, in timp, au marcat istoria intreaga de-atunci incolo. Omenirea s-a, chipurile, "emancipat" in spiritul lor si a exaltat considerind ca, in sfirsit, a scapat de sub jugul divinitatii si al moralitatii despre care psihologul Feuerbach spunea ca ar fi produsul propriei imaginatii a umanitatii. El prezinta sumar acest lucru spunind ca: "la inceput, omul l-a creat pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea sa. Apoi, Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa." Freud, apoi, incearca sa dovedeasca acest principiu explicind ideea paternitatii, sumar spus: nevoia instinctuala a omului de a se simti protejat de ce superior lui, precum copilul (omul se considera copilul unei divinitati). In acest caz, omul crede in mod instinctual, lucru pe care il arata si Mircea Eliade cind il numeste pe om ca fiind o fiinta religioasa prin sine. Totusi, omul incearca si azi, ca intotdeauna, sa se sustraga religiozitatii sale pentru ca, in fond, orice religiozitate asumata aduce cu sine, automat, si asumarea a ceea ce inseamna ea, inclusiv bun simt. Este si normal ca este mult mai usor sa servesti poftelor si "sa faci tot ce iti trece prin cap aaaa, aaaa.."

Exista, astazi, la cei mai multi, o anumita ideologie de masa, care isi propune ca scop atingerea obligatorie a unui anumit nivel de viata, capacitatea de autorealizare in ceea ce isi doreste sau ii place, si ca in aceasta, in ultima instanta, Dumnezeu este o maretie necunoscuta, care nu mai are sens sa intre in socoteala. De aceasta pare sa tina si faptul ca morala rezulta mai degraba din intimplare sau dintr`un calcul al norocului. Ideologia in care traim azi si care ne supune la presiuni zi de zi ne ademeneste spre certitudini care, de fapt, il izoleaza pe om de ceea ce este esential. Pe de o parte, el nu mai poate patrunde absolut deloc in substanta, pe de alta parte, observa ca-i lipseste, totusi, ceva. Marile boli colective, de care suferim azi, se bazeaza, totusi, pe faptul ca un oarecare PREA PUTIN se afla in viata omului si ca se resimte o lipsa. De aceea, ar trebui sa avem curajul de a porni si impotriva a ceea ce se considera normal la omul secolului 21 si sa descoperim din nou credinta in simplitatea ei.

Crestinismul se descopera ca o religie completa tocmai pentru ca la baza relatiilor interpersonale se afla legea naturala. Orice transgresiune a legii naturale, a modului in care isi desfasoara activitatea in lume (mod sadit fiecarei fiintari insufletie in momentul creatiei) nu poate avea rezultate deziderabile, ci mai degraba tulbura echilibrul complex care guverneaza Universul. Homosexualitatea, neacceptarea maternitatii (care este un sacrament divin pentru femeie, precum pentru barbat preotia), neacceptarea conditiei de barbat sau de femeie, transexualismul psihologic si operatiile de schimbare de sex in cautarea asa-crezutei normalitati - sint toate doar citeva exemple clare si la indemina de transgresiuni ale legilor naturale elementare sustinute si incurajate de anumite mode culturale. In plan social, transgresiunile sustinute cultural sint mult mai subtile, neacceptarea rolului biologic natural fiind mascata de discursuri despre "libertate", "egalitate", dreptul implicarii femeilor in cultul Bisericii, lovindu-se in institutia casatoriei, in morala relatiilor de cuplu, producindu-se destabilizarea echilibrului si ordinii traditionale, bazate pe normal, prin normal intelegindu-se NATURAL.

Femeia contemporana trebuie sa mediteze asupra miracolului vietii si a maternitatii biologice pentru a descoperi maretia si demnitatea maternitatii asumate constient si responsabil, care transforma ceea ce este comun tuturor vietuitoarelor in maternitate spirituala - un fenomen complex, specific doar fiintei umane.

Omul dependent de pofte dintre cele mai ciudate, instinctuale, chiar animalice astazi ar trebui sa se gindeasca la sacralitatea sexualitatii sale. E adevarat ca Dumnezeu a lasat 3 instinctinte primare si de baza: cresteti (instinctul de supravietuire), inmultiti-va (instinctul de supravietuire) si stapiniti pamintul (instinctul de ingrijitor, protector, administrator). E foarte interesant, repet, cum animalele reusesc sa isi consume mult mai intelept aceste instincte. Acest paradox al animalelor este considerabil intrucit stim ca ele nu poseda intelepciune, si totusi... par sa fie cu mult superioare omului. Omul isi justifica azi poftele prin discursuri in care isi mascheaza lipsa uzului ratiunii. Sint liber sau imi place, pare sa fie singura justificare. La fel si incazul ateismului-un ateism mai mult emotional pe care omul instinctual il dezvolta in constiinta sa doar pentru a se simti liber de orice prejudecata si morala in a da friu liber instinctelor, in esenta bune, dar canalizate gresit. Ingrijorator de gresit. Pofte sexuale de neimaginat unui om.. normal.. la cap. Bineinteles, ateismul emotional de azi mascheaza si canalizarea gresita si abuziva a celorlalte doua instincte: supravietuirea si administratia. Un ateism emotional, nejustificat.. pentru ca daca il intrebi pe un ateu de ce sustine el ca nu exista Dumnezeu.. ei bine.. nu stiu cit de mult s-ar putea sa raspunda. Ateii si agnosticii de astazi nu au argumente de nici un fel prin care sa isi sutina cauza. Aleg calea mai usoara...

Cei mai rationali si docti oameni par sa isi canalizeze cel mai gresit si mai constient instinctele.. ceea ce ii face bogati in monstruozitate dar .. totusi.. prea slabi. Iar standardul de viata al bogatilor de astazi este.. o problema patologica.

Io-s un om al locului

2011-07-18T17:18:00.001+03:00

Caruia ii plac peisajele traditionale, satele nespurcate de utilajele omului, babele satului care se pun la birfit in cimp pina seara tirziu.. Sint un taran.

Am fost! Am fost! Am fost in locul meu de suflet!

2011-07-17T22:07:00.004+03:00

Vai! Dar cita durere la plecare. Dar sint bucuros acum! Ceea ce am scris in articolul anterior, pot sa arat acum in imagini vii. Doar fina ce-a mai slabit. Se poate compara cu inregistrarile din 2008. Si la vorba si la chip. Revin cu text. Promit. Doar sa`mi revin putin de dor. Si de caldura. Distractie placuta. Sau.. ma rog... :) Eu m-am reincarcat. Inregistrarile sint de anul acesta. Din acest weekend.

Mi-ar placea sa ma intorc in locul meu de suflet. Anul acesta n-am fost deloc.

2011-07-12T16:00:00.005+03:00

De cele mai multe ori, locurile in care copilarim, sau traim o perioada, chiar daca intr-un mod "sacadat", isi lasa o anumita amprenta asupra formarii noastre interioare, asupra sensibilitatii noastre.

Am avut fericita ocazie de a copilari in fiecare vacanta alaturi de bunica mea la tara ceea ce m-a facut foarte sensibil la cultura peisagistica. Acest sat, floare cu dor, se numeste Dumbravita, un sat aparent nesemnificativ, din judetul Bihor, apartinind de comuna Holod, aflat la vreo 40 de km de Oradea. Un loc unic, fara primarie, fara astfaltari, cu oameni care, desi imbatrinesc, ramin aceeasi; doar satul ce se mai goleste de existenta lor, a acelora care acum trec in eternitate, satuli si obositi fiind de munca cea binecuvintata a cimpului, care le-a intretinut existenta si care constituia motivul lor de a trai.

Am copilarit aici cu pasiune, am trait fiecare moment, am gustat fiecare loc, la fel fac si azi.. explorez pajisti si miristi noi. Acum doi ani am mai avut ocazia sa trec pe acolo. Am stat o saptamina. A fost mai mult decit concediul intr-o tara indepartata, calda, plina de turisti straini sau localnici cu fete triste. Am fost acolo si am dormit in cimp... singur, in liniste. In timp ce ma indreptam cu masina inspre satul vietii mele, am retrait aceeasi emotie, la fiecare curba. E un drum plin de curbe. Imi amintesc ca tresaream la fiecare curba si cind eram mic pentru ca fiecare curba ducea mai aproape de locul eliberarii mele spirituale. Locul in care explodam si explodez si azi. Cind sint imi marea cimpie de pe ulita noastra, am un sentiment precum atunci cind ascult o melodie frumoasa si inchid ochii si chipul imi face, involuntar, grimase. Precum o melodie de care nu te mai saturi sau o melodie despre care nu iti vine sa crezi cit e de frumoasa si de fiecare data cind o asculti descoperi un instrument nou, o curba frumoasa de sunet, un ritm nou... E identic sentimentul cind revad locul in care am fost crescut. Iar timpul pe care il petrec acolo este tot mai rar. Dar e savurat la maximum. Nici acum nu gasesc cuvinte suficient de potrivite pentru a-l descrie.

Fina bunicii mele sta chiar linga bunica mea, pe o ulita fara nume. Este un personaj extrem de simpatic. Am inregistrat`o ca sa ramina etern in mintea mea, atunci cind voi dori sa`mi aduc aminte lucruri frumoase despre acel loc. Fireste, a trebuit sa intru in "pielea" lor.

Va prezint un loc mic, dar maret prin linistea care`l imbratiseaza, prin traditia care ramine vie si mentine etern spiritualitatea acestui loc. Sint mindru, prea mindru, ca am avut ocazia de a copilari aici, de a cunoaste acesti oameni, de a ma catara prin copacii de aici, de a explora peisajul de aici... Va prezint istoria unor oameni... E de fapt vorba de modul de viata al unei femei: Silvia o cheama, este fina bunicii mele, si sint extrem de atasat de ea. Este simpatica, si ma simt bine cu ea...

Luam calea drumului DN 76/ E79 inspre municipiul Beius. Ne aflam in judetul Bihor. La kilometrul 40 ne oprim si ne hotarim sa o luam la dreapta, pe o ulita de tara... Ce drum e acesta? Nu se mai cunoaste, pentru ca de acum iesim din lume, si intram intr-o alta, o lume a traditiilor, a folclorului, o lume uitata care parca nu mai satisface pe nimeni, pare moarta, dar ea este acolo, inca vie, traind datorita mie sau datorita noua, celor care nu o uitam si o revalorificam mereu.
Sint mindru sa fac public un astfel de loc.

Aici traieste un personaj: fina... adica Pop Silvia. Virsta - 70 de ani, extrem de simpatica, degajata, prietenoasa. Prin vorbele ei, parca goale si spuse aiurea, totusi se reflecta o civilizatie, asa cum este ea, chiar daca expunerea acesteia este facuta intr-un mod amuzant.

Inregistrarile audio sint facute in 2008.

1 - medicamente si boli in limbaj taranesc bihorean

Oamenii satului nu cunosc numele bolilor sau ale medicamentelor, in acelasi timp in care le folosesc pe acestea ramin, fireste, fideli traditiilor lor. Cea care ride si comenteaza pe fundal e bunica mea. Am organizat o sezatoare.

2 - Iubire cu nabadai. Despre cum se iubeau tinerii satului.

3 - Amintiri din tinerete... Isi aducea aminte cu drag de ele... chiar daca au lasat unele amprente asupra vietii. Ignoranta nu se iarta :)

4 - Dumbravita Holmes... Elucidarea unui Mister. Unde crede fina ca e Elodia? Au si taranii din Dumbravita cablu...

5 - Saracia tineretii... Totusi, au fost fericiti... macar o perioada... :)

6 - Oare unde s-a ouat gaina? Asta am incercat sa aflam... Aici, gainilele sint extrem de nastrusnice :) Misterul din iarba :))

Ma rog.. si multe altele...

Ati avea curajul macar sa treceti printr-un astfel de loc? De aceasta data ati fost pelerini dincolo de harta impreuna cu mine. De ce dincolo de harta? Pentru ca am cunoscut mai mult decit o asezare, am cunoscut o traditie, o viata, un trai si un curaj unic de-al trai... Pe curind

Data viitoare, fac poze ;)

Concediul trecut

2011-07-12T15:59:00.000+03:00

... care s-a petrecut la Borsa, Maramures. A trecut un an de atunci. Acolo a fost racoare. Racoarea muntelui, linistea concediului... delicatetea familiei gazda... imaginea verde. In special linistea.. Uneori e uimitor cit de bine ne putem descurca sa traim fara alti oameni in preajma! Si dupa ce prinzi gustul... nu-ti mai trebuie oameni. Te transformi intr-o fiinta contemplativa. Totul capata un nou sens. Propria persoana se distanteaza de frustrari induse. Propriul eu este mult mai comod. Cind esti singur.

It`s a beatiful day

2011-07-12T15:37:00.002+03:00

With every new day
Your promises fade away
It's a fine day to see
Though the last day for me
It's a beautiful day

It's the last day for me
It's a beautiful day

In concert:

...

Yanni vine in Romania!

2011-07-12T15:00:00.005+03:00

Pe 14 septembrie, la Zone Arena, Bucuresti. Ne vom intilni in multime! Bilete, prin agentia VreauBilet.ro. Turneu de promovare al albumului "Truth of Touch". Minunat!

Interviul pentru Radio Maria cu Nicoleta Ion, PR agentia VreauBilet.

yanni - rm

Si, preferata mea

Aseara...

2011-07-01T10:07:00.000+03:00

...eram singur in zbor. Ma simteam atit de linistit...

Incotro?

2011-06-30T09:48:00.000+03:00

Am putea sa scriem versuri, sa zburam, sa privim linistiti afara, pe fereastra, am putea sa mirosim aroma ierbii proaspat taiate vara, sau a florilor de salcim, ne-am putea plimba ciinele sau pisica, ne-am putea relaxa cu o tura de piata sau ne-am putea aseza capul pe un cimp moale undeva, departe gindindu-ne si reflectind la prioritatile noastre, ale oamenilor. Si pare a fi o provocare foarte interesanta aceasta din urma.. pentru ca desi am ales sa fac multe, desi am inceput sa ma cunosc, desi mi`am format o personalitate si desi am muncit pe brinci, in mod paradoxal, nu`mi mai recunosc prioritatile, nu mai stiu ce astept si nici macar nu mai stiu ce as avea de oferit...
Deci, incotro? Inspre o hazardare a mofturilor? Mnu.. am inavatat ca ce-as putea pofti azi as regreta miine. Citeva zile de vacanta? Mnu.. am invatat ca toate trec si daca nu ma odihnesc constant, in zadar e vacanta, iar de cele mai multe ori ne intoarcem din vacanta mai obositi decit am plecat. Sansa?... poate as mai avea nevoie de sansa si timp pentru a implini tot ce mi-am propus si tot ce va ramine in urma... restul nu pot fi decit iluzii. Iar iluziile dezamagesc cel mai mult. Ah, da! Asta am mai invatat. Propriile vise sint cel mai mare dusman al nostru insine. Dar e tentanta alunecarea in abisul lor... Would you be the keeper?

Amintire

2011-06-05T22:44:00.003+03:00

Asta seara mi-am amintit cit de influent eram in anii copilariei mele. Imi placea ritualul inmormintarii furnicilor. Gaseam furnici moarte pe care le asezam intr-un sicriu format din doua bucati de sticla. Le inmormintam la respect, deci. Sapam o gropita in curtea din spatele blocului si le puneam pe fete sa plinga. Asta era influenta. Faceau ce ziceam. Si plingeau. Altele se vaitau si-mi aduc si azi aminte cum spuneau "vai, vai, furnica mea..! cum ai murit tu...!" Iar eu, intre timp, cintam prohodul. Cred ca de aia am devenit toata gasca atit de depresivi. Am crescut intr-un mediu furnicacios funebru. Dar.. macar ne-am facut o datorie crestineasca fata de furnici. Ce vremuri..

Profetiile lui Sundar Singh despre Romania

2011-06-02T15:38:00.003+03:00

Să nu vă surprindă acest mod de adresare deoarece fac aceasta pentru a nu vă lăsa înşelaţi de această înscenare satanică atât de bine pusă la punct. Eu ştiu că România are o misiune Dumnezeiască de redresare spirituală ce o va face să se înfăţişeze ca un veritabil model demn de urmat întregii umanităţi. Este necesar să fac această mărturisire-profeţie în faţa popoarelor întregii lumi, creştine sau de alte religii, fiindcă toate semnele marchează schimbările spirituale uluitoare ce vor avea loc în curând. Spusele mele nu trebuie să vă determine să mă consideraţi un fanatic simpatizant al românilor ce îşi imaginează himerice plăsmuiri, căci cea care mi-a inspirat, fără putinţă de tăgadă, aceste profeţii este Prea sfânta Născătoare a lui Isus, şi reamintesc din nou că, din câte simt, locul de cinste în ocrotirea României îl ocupă Maica Domnului şi apoi marile puteri cereşti, la toate acestea mai adăugându-se şi majoritatea sfinţilor din cer. În curând aproape toate popoarele neamului omenesc vor deschide ochii contribuind la îndeplinirea realităţii orânduite de Dumnezeu şi se vor supune voinţei divine mult mai bine decât altădată deoarece atunci vor lua sfârşit într-o mare măsură manifestările îndărătniciei omeneşti care au făcut cu putinţă atâtea acţiuni de rea interpretare a voinţei divine. Perpetuarea răului se va stăvili, revelaţiile divine ajungând să acopere pământul şi făcând ca tot ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu să iasă la llumină, pentru a-i ajuta pe oameni să atingă înţelepciunea şi să se desăvârşească.

Acum, când fac cunoscute aceste profeţii, dacă aş fi român de origine, probabil că aş putea fi învinuit de părtinire naţională, iar dacă aş fi european din comunitatea latină, ar fi fără îndoială unele motive să fiu judecat într-un fel omenesc, cu patimă omenească; însă deoarece sunt un indian iluminat prin intermediul lui Iisus Cristos şi ferm stabilit în credinţa creştină pot vorbi cu toată uşurinţa, încredinţându-vă că acum nu fac altceva decât să exprim voia lui Dumnezeu.

În anii care vor veni şi lunile ce vor veni, în ţara trăirii voastre (adică România), scoarţa pământului va lua foc, clima va suferi unele schimbări, cutremure simţitoare vor distruge multe dintre clădirile existente, uragane şi vânturi puternice, terestre şi maritime, vor nimici îndrăzneala oamenilor bazaţi numai pe aşa-zisa putere a ştiinţei.

Ingeniozitatea omenească pusă în slujba răului va face cunoscute lumii cele mai groaznice crime şi pământul va cunoaşte cele mai cumplite boli ce vor apărea pentru a fi nimicită existenţa oamenilor răi sau perverşi. În acele timpuri de mari schimbări, în alte locuri de pe pământ un sfert din omenire va dispărea fulgerător, iar după aceasta, la a doua încercare, din cei rămaşi în viaţă şi îngroziţi se vor suprima încă aproape un sfert, restul se vor orienta trup şi suflet către Dumnezeu - de la cel aflat la sânul mamei şi până la cel mai îndârjit tiran ce păşeşte pe scoarţa pământului. Însă vă atrag atenţia să nu socotiţi după calendarul intereselor voastre meschine schimbările spirituale la nivelul lumii pământene, căci iată, după cum am văzut eu, aceste transformări vor veni peste voi şi vă vor lua prin surprindere chiar dacă veţi rămâne neclintiţi în încăpăţânarea voastră şi nu veţi ajunge să credeţi în Dumnezeu.

Mulţi oameni ce alcătuiesc popoarele Asiei se vor orienta către religia creştină aproape fulgerător, iar o mulţime de triburi sălbatice se vor creştina şi datorită marii răspândiri a Bibliei, ea generalizându-se apoi la toate popoarele indiferent de limbă, de la Polul Nord şi până la Polul Sud.

Veţi şti că acele vremuri sunt aproape atunci când Anglia îşi va pierde puterea, iar Franţa va fi asimilată de popoarele din jur. Treptat puterile statale vor dispărea, ca în locul acestora să apară o nouă putere denumită Federaţia Statelor Pământene cu un singur preşedinte, o singură monedă, un singur consiliu de conducere şi o singură armată, aeropurtată, folosită doar pentru apărare sau pază internă, soldaţii săi având menirea de a păstra ordinea în acele zone. (ONU, UE şi Noua Ordine Mondiala!)

În acea perioadă, Rusia va deveni una dintre cele mai creştine ţări de pe suprafaţa pământului, Bosforul şi Dardanele se vor scufunda, dispărând complet de pe suprafaţa globului, de asemenea, o Pagina 5 din 11 mulţime de insule vor dispărea, fiind nimicite de cutremure, scoarţa pământului fiind zdruncinată de o mulţime de urgii ce se vor abate asupra oamenilor. Bisericile purtătoare de har divin se vor uni într- una singură, supranumită Biserica creştină dreptcredincioasă, apostolică şi misionară care va pregăti aproape întreaga lume pentru transformările spirituale ce vor avea loc la nivelul întregii planete. Tot atunci va apare anticristul, prin anticrist înţelegându-i pe toţi aceia care, mai mult sau mai puţin conştienţi, luptă împotriva spiritualităţii veritabile, urmărind să triumfe forţele obscure ale întunericului şi minciunii, ce menţin fiinţa umană într-o stare de inconştienţă şi sclavie letargică, şi multe lupte de idei se vor da, fără nici un fel de armă, pentru nimicirea adevăratei credinţe în Dumnezeu.

Toate acestea şi multe altele, deşi poate acum necrezute de unii oameni, mai târziu se vor întâmpla din voia lui Dumnezeu. Vor face excepţie de la pedeapsa focului nimicitor şi a măcelului ce se va desfăşura pe aproape întreg globul pământesc, România şi locurile supranumite sfinte din Palestina. Netrecută prin sabie va rămâne de asemenea cetatea Vaticanului, dar puterea sa de influenţă, atât de pregnant urmărită, se va reduce la zero. România va trece prin mai multe faze de transformări fundamentale, devenind în cele din urmă, graţie spiritualizării ei exemplare, un veritabil focar spiritual, ce va putea fi comparat cu miticul ''NOU CANAAN'', iar Bucureştiul se va transforma într-un centru esenţial al acestui foc. Această capitală a polului spiritual al planetei va fi aproape în întregime reconstruită, rămânând în cele din urmă o aranjare de construcţii, în formă inelară, având 7 km în diametru şi va fi considerat de toate popoarele drept un veritabil „NOU IERUSALIM” pământesc. Chiar dacă spusele mele vă uimesc, trebuie să vă mărturisesc tuturor că aceasta se va întâmpla întrutotul în acele vremi viitoare, deoarece aceasta reprezintă voinţa atotputernică a lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Toate popoarele de pe întreg pământul vor participa la diferite activităţi comune având drepturi egale în acest nou centru spiritual, considerat drept manifestarea NOULUI IERUSALIM biblic, egalitatea în drepturi a tuturor ţărilor şi popoarelor, fiind pe bună dreptate o condiţie esenţială în faţa Bunului Dumnezeu.

România va trece în viitor prin mari frământări lăuntrice şi prin anumite schimbări externe ce o vor impune exemplar ca prestigiu în conjunctura internaţională şi prin mila providenţei va ieşi aproape neafectată din situaţia conflictelor războinice mondiale, declarându-se, datorită spiritualizării extraordinare, ţară neutră, ce îşi va asuma rolul de nucleu ireproşabil al înţelepciunii şi iubirii divine.

În cele din urmă toţi duşmanii României vor îngenunchia la hotarele acestei ţări şi plini de umilinţă vor recunoaşte misiunea ei spirituală ce se va manifesta prin intermediul teribilei puteri a lui Dumnezeu. Atunci veţi vedea cu toţii, căci va fi un semn ceresc, fiindcă în timpul războaielor viitoare focul şi distrugerile o vor înconjura, dar ea va rămâne neatinsă, întocmai ca o paradisiacă oază verde, în mijlocul înspăimântătorului deşert nimicitor produs de iscusinţa omului pusă în slujba răului, de care se vor folosi inteligenţele satanice în ultima încleştare la care deocamdată oamenii nici nu se aşteaptă. În urma bulversantelor schimbări planetare şi a unui război fulgerător cumplit, în cele din urmă nu vor mai rămâne nici învinşi nici învingători. Vor rămâne trei categorii : morţii, cei răniţi şi mutilaţi de pe urma războiului şi supravieţuitorii în întregime neatinşi.

Şi atunci numărul celor ucişi şi afectaţi de pe urma războiului va fi atât de mare încât nimeni nu va vorbi nici de pierderea şi nici de câştigarea războiului, căci urmările acestuia vor fi atât de mari încât vor îngrozi pe toţi locuitorii rămaşi în viaţă. Crime, lepra, holera şi multe alte boli înspăimântătoare, printre care câteva complet noi, necunoscute înainte, vor bântui scoarţa pământului, afectându-i mai ales pe cei răi, fiare sălbatice se vor năpusti asupra oraşelor şi satelor, atacând oamenii. Multe schimbări se vor produce pe pământ şi toate aceste urgii de proporţii cel mai adesea neaşteptate de oameni se vor întâmpla în anumite situaţii fulgerător. Din scrumul, suferinţele şi încercările tuturor acestor schimbări şi dezastre martorii neafectaţi şi supraveţuitorii vor căuta cu multă fervoare calea de apropiere de Bunul Dumnezeu, pe care l-au neglijat mai mult sau mai puţin atâta amar de vreme.

Cu toţii se vor convinge atunci că nu există religia adevărului, realizând că doar cunoaşterea Adevărului îl eliberează, făcându-i să se reintegreze în Absolutul Divin pentru a deveni Una cu Dumnezeirea. Abia atunci omul va realiza că se află îmbrăţişat de Dumnezeu şi că Dumnezeu este viu, etern atotputernic şi atotştiutor în fiecare om în parte, sub forma spiritului divin. Toate câte vă spun se vor întâmpla şi mulţi dintre voi se vor convinge în acele vremuri de începutul durerilor şi încercărilor şi tot ceea ce v-am prezis va fi constatat de voi mai târziu, chiar dacă lumea se va încăpăţâna în a nu le crede.

Tot atunci va veni vremea apariţiei acelor oameni puri, înzestraţi cu extraordinare haruri divine de care s-a vorbit în urmă cu aproape 2000 de ani. Cei cu adevărat evoluaţi spiritual, care în acele ultime vremuri vor trece cu succes prin feluritele şi grelele încercări, vor reprezenta o treime demnă de iluminarea lui Dumnezeu, curată, înţeleaptă şi sfântă. În timpurile ce vor veni, România va ajunge şi va rămâne o paradisiacă grădină a binecuvântării divine, a dragostei, a fericirii a purităţii şi înţelepciunii, în care modul de viaţă va fi precumpănitor spiritual, elevat şi pur, susţinut de o trăire sublimă în post şi meditaţie, în duh şi adevăr, asemănătoare cu aceea a primilor creştini.

Fericită ţară şi fericit popor sunt minoritarii aleşi care trăiesc prin poporul român, căci mulţi dintre ei se vor bucura de imensa milă a lui Dumnezeu pentru poporul român. Ca indian, eu intuiesc că Bunul Dumnezeu a vrut să aleagă, dintre toate popoarele, poporul cel mai umilit, cel mai crunt încercat de vitregia celor puternici. Adesea exploatat, ameninţat, invadat, terorizat, vândut şi cumpărat, care aproape la fiecare război a fost piaţa de tocmeală dintre cei ce se războiau. Amalgamul înfăţişării deosebite a acestui popor, cuprinde virtuţile cele mai alese ale fiecărui neam care s-au asimilat în sufletul lui plin de dragoste şi omenie; acesta este un popor primitor, înfăţişând o nuanţă elevată, plăcută, pentru ca să fie pildă de contopire universală cu calităţile divine, cu o dreaptă raţiune şi o admirabilă credinţă. Poporul român este de asemenea cel mai indicat popor din lume, graţie compasiunii sale alese şi a iubirii sale altruiste, spre a oferi ospitalitate materială şi spirituală tuturor popoarelor de pe faţa pământului. După terminarea teribilului conflict armat ce vă stă în faţă, toate armele vor fi aruncate sau abandonate, fiindcă un nou gen de război „al sufletului” va începe. Acesta va fi războiul fără arme fizice, pentru desăvârşirea spirituală, pentru credinţa adevărată în Dumnezeu, care aparent va fi fără arme, dar fiind totuşi mai periculos şi mai dificil de o sută de ori decât cel cu arme. În viitor, puterea papală va dispare treptat şi va lua naştere o nouă conducere sinodală a cărei reşedinţă va fi întâi la Roma, provizoriu, şi apoi la Bucureşti în Noul Ierusalim, pentru totdeauna.

În acele vremuri viitoare, vor fi de 1000 de ori mai fericiţi cei care vor urmări desăvârşirea spirituală, trăind cu o încredere deplină în Dumnezeu, fiindcă vremurile vor fi zbuciumate şi groaznice şi le vor putea suporta cu uşurinţă numai cei mângâiaţi, inspiraţi şi hrăniţi de Duhul Sfânt. Cele ce vă spun eu că vor veni, luaţi aminte că sunt durerea a doua şi raiul al doilea, căci prin durere aţi trecut fără să vă văitaţi. În acele timpuri, scaunul judecăţii de apoi va fi simţit şi văzut de tot neamul omenesc deasupra României, iar în marele oraş sfânt Bucureşti, simbolic numit „Noul Ierusalim”, care într-o oarecare măsură va fi opera aproape a întregului neam omenesc, dar conceput după un plan inspirat de puterea Dumnezeiască, se va construi cel mai monumental lăcaş spiritual de comuniune cu Dumnezeirea, denumit centrul divin suprem, ce va avea reprezentanţi foarte evoluaţi spiritual din toate neamurile, aceştia formând Fraternitatea Veghetorilor Iluminaţi, care se vor alege dintre cei înţelepţi. Şi va fi compus din 101 centre mai mici, armonios orânduite, în care se vor afla reprezentaţi de frunte, deosebit de evoluaţi, şi care vor transmite atât practic cât şi teoretic Dumnezeiescul şi Eternul Adevăr imensei majorităţi a popoarelor pământului. Această operă arhitecturală va fi capodopera sublimei colaborări a tuturor stilurilor pământene ingenios armonizate într-o măreaţă lucrare cum alta nu a mai fost. Înţelepţii slujitori ai acestor lăcaşuri spirituale din „Noul Ierusalim” vor fi perfecţi spiritual şi foarte armonioşi fizic, cu trupuri de o îngerească armonie şi proporţionalitate, fiind cu toţii dintre cei 114.000 de înţelepţi, iluminaţi neprihăniţi şi neîntinaţi, expresia completei desăvârşiri spirituale şi a unei înalte împliniri Dumnezeieşti pe acest pământ. Iluminaţii veghetori cu trup îngeresc şi plin de puritate, vor fi în număr de 400. Ceilalţi, care vor conduce centrele inelare, de asemenea cu o spiritualitate deosebită şi trup îngeresc, vor fi 101 la număr. În acest unic loc de pe întreg pământul vor putea fi văzuţi mari iluminaţi şi înţelepţi, care în anumite momente se vor materializa, putând fi văzuţi comunicând prin viu grai cu oamenii de pe pământ dornici să afle tainele dumnezeieşti ale spiritului. Toţi cei care vor pătrunde în acest centru divin vor realiza cu o surprinzătoare uşurinţă că sunt copiii divini ai lui Dumnezeu. Fericiţi vor fi atunci toţi care vor străbate pământul României, respirându-i aerul, căci toată ţara va fi invadată de pelerini dornici să descopere Dumnezeirea şi toate locurile sacre din această ţară vor deveni focare transfiguratoare de iluminare şi descoperire a adevărului divin. Acest Centru Divin Suprem va putea cuprinde cu uşurinţă 2 milioane de suflete. Această lucrare va fi executată în 10 ani, fiindcă, deşi acest Centru Divin va fi terminat în 5 ani, reamenajarea integrală a oraşului din jurul acestuia va mai dura încă 5 ani după aceea. În jurul oraşului se vor afla grădini cu pământ fertil de cea mai bună calitate în care, pe lângă diferitele legume, vor creşte şi vor da rod din belşug pomi sădiţi, pentru ca nimic să nu lipsească traiului locuitorilor săi. Recoltele atunci vor fi îmbelşugate. O mulţime de şosele mecanice şi trotuare mişcătoare vor uşura mult circulaţia, iar anumite mecanisme special orientate vor uşura viaţa locuitorilor şi vizitarea acestor locuri.

O mulţime de noi maşini aeriene vor fi puse în slujba acestui oraş model şi tot ceea ce este mai nou în tehnică, pentru a uşura viaţa, se va afla aici. Acest oraş va avea patru şosele, iar accesul în el se va realiza prin patru porţi monumentale. În România se va construi un canal care va uni Dunărea cu marele oraş reconstruit al Bucureştiului, permiţând astfel ca vapoarele, chiar foarte mari, să ajungă până în acest oraş minunat. Toate aceste lucrări se vor realiza datorită planului divin, în viitor, într-un interval de timp. Agricultura, viticultura, pomicultura şi apicultura vor fi ocupaţii de onoare, căci în această ţară aleasă se va sista sacrificarea vitelor şi se vor consuma mai ales cereale, legume şi fructe, lapte şi brânză, ouă şi numai vin curat. Apicultura va fi cea mai aleasă ocupaţie, fiindcă această ţară aleasă va aprecia mult mierea şi produsele stupului, folosind pentru jertfa divină numai ceară curată şi untdelemn de cea mai bună calitate.”

Tutunul cafeaua şi alte otrăvuri atât de dăunătoare sănătăţii omului vor înceta să mai fie dorite de oameni, iar înrăiţii şi vicioşii vor părăsi ei singuri această ţară. Vrăjitorii, fumătorii, beţivii, desfrânaţii, criminalii precum şi trântorii (leneşii), nu cu forţa ci de bună voie, vor renunţa la aceste îndeletniciri satanice şi aceste vicii se vor reduce încetul cu încetul, dispărând aproape în totalitate în cele din urmă. Orice locuitor al acestei ţări, aleasă de Dumnezeu să fie exemplu, îşi va câştiga pâinea cea de toate zilele muncind în mod onorabil în funcţie de posibilităţi şi menirea sa prin naştere.

Vremurile de exploatare, teroare, înşelăciune şi asuprire vor asfinţi în această ţară. Fiecare locuitor al acestui popor ales se va bucura din plin de binecuvântarea şi harurile divine, mulţi dintre aceştia fiind înzestraţi cu înţelepciune şi felurite puteri de a face minuni. Toate darurile se vor revărsa peste această ţară aleasă, care va avea nobila misiune de redresare spirituală a întregului glob pământesc.

Toate căile de legătură prin aer, apă şi pe pământ fiindu-i din plin favorabile, România va ajunge una din cele mai prospere şi îmbelşugate ţări, trăind în pace cu toţi vecinii săi. Basarabia va fi realipită României pentru totdeauna, căci poporul rus va cinsti această ţară aleasă şi va renunţa la această provincie care va da naştere la multe neînţelegeri. Într-un viitor mult mai îndepărtat, însă toate teritoriile învecinate României se vor alipi formând împreună Federaţia Statelor Europene, lucru la care oamenii ajunseseră să se gândească demult. Tot ceea ce v-am amintit până aici este necesar să se împlinească, pentru că sunt adevărate şi tot ceea ce vă spun vă va convinge când toate acestea se vor întâmpla. În vremurile viitoare, poporul rus, plin de dragoste, va veni în ajutorul lucrării pe care România o va avea de îndeplinit în lume. Înainte de acestea însă va fi foamete prin multe locuri, pâinea va lipsi, vor fi mari cutremure de pământ care vor face o mulţime de victime şi în multe locuri de pe glob oamenii vor dispare sub dărămături, care vor aminti cu mare greutate urmele unor oraşe ce vor dispare de pe suprafaţa pământului. Războaiele, panica şi neînţelegerile de tot felul vor face ca marile puteri, cum ar fi Rusia să se prăbuşească, spre bucuria ţărilor mici care o alcătuiesc.

Ateii vor începe să cerceteze scrierile sfinte şi se vor preocupa să înţeleagă ştiinţa spiritului, căutând să descopere tot ceea ce este ascuns în om. Graţie acestor cercetări, o nouă cotitură se va produce în viaţa unor pământeni. În multe locuri de pe pământ va lipsi hrana. Pentru ca toate aceste urgii să treacă mai repede sau să nu fie atât de cumplite, Dumnezeu mă inspiră să vă dau un singur sfat: popoare, oameni, uniţi- vă întru desăvârşire, împăcaţi-vă cât mai bine, iertaţi-vă şi cheltuiţi cât mai mult din energiile rămase pentru a atinge eliberarea în Dumnezeu şi fericirea veşnică. Faceţi totul acum şi aici, în această viaţă şi nu amânaţi desăvârşirea spirituală pentru o reîncarnare. Făcând tot ceea ce vă stă în putinţă ţinând cu stăruinţă, fiecare dintre voi se poate mântui.

Pentru a grăbi zidirea Noului Ierusalim construiţi-vă pe voi din dragoste şi curăţenia şi din Duh Sfânt, vieţuind în fapte bune pentru ca în acest fel să daţi prilej ca spiritul din voi să se arate în inima voastră din care să dea afară neadevărul, egoismul şi patima distrugerii care atunci când cresc peste măsură, duc la nimicirea omului. În viitor, la această zidire spirituală va fi mult de lucru.Lăcaşul închinării sublime ce se va oferi drept pildă întregii lumi se va realiza prin eforturile însumate ale celor aleşi şi puri.

Oamenii simpli şi drepţi în inima lor, plini de dragoste pentru Dumnezeu vor fi mult mai grabnic spiritualizaţi, dacă ei vor trăi intens sufleteşte, consacrând celor materiale o mai mică atenţie. Totdeauna cei săraci în dorinţe vor fi bogaţi în mulţumiri. Preafericiţi vor fi cei care vor trăi în duhul Dumnezeiesc. Mai ales aceştia vor vedea că simplitatea şi puritatea vieţii nu înseamnă sărăcie interioară, ci este din contra, o nebănuită comoară spirituală.

Cei simpli şi buni deţin o superioritate sufletească nebănuită. Multe sunt enigmele sufletului omenesc şi acestea sunt foarte greu de descifrat pentru acela care nu recurge la cunoaşterea de sine. Fiinţa umană nu-şi poate descoperi Creatorul şi nu-i poate înţelege câtuşi de puţin opera, decât dacă se descoperă pe sine în străfundurile tainice ale fiinţei sale. Pentru a ajunge la divina desăvârşire, fiecare om trebuie să urmărească să se cunoască cât mai bine pe sine. Toate acumulările materiale dispar odată cu moartea fizică a omului, în timp ce însuşirile spirituale şi experienţele omului se adună în spirit pentru veşnicie.

Credinţa de nezdruncinat în Supremul Divin este secretul existenţei nemuritoare în spirit. Credinţa face ca puterea lăuntrică a fiinţei să devină nemărginită ajutând-o să se desăvârşească prin unirea cu Dumnezeu în eternitate. Prin credinţa binefăcătoare, fermă, omul poate atinge fericirea divină.

Isus spune: „De veţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, toate le veţi împlini, şi veţi zice muntelui acesta să se arunce în mare, muntele se va arunca”. În aceste cuvinte ni se descoperă taina puterii credinţei. Adevărul este că în timpurile care vor veni, pe tot globul, puţini vor fi oamenii care vor avea credinţă, iar aceia care nu vor avea credinţă vor fi dinainte morţi, deşi vor continua să trăiască trupeşte, fiindcă ei vor înceta să mai aibă legătura conştientă cu Dumnezeu. Cel ferm în credinţa sa, chiar şi când există trupeşte, constată că toate minunile îi sunt cu putinţă şi astfel ajunge să se dezlege de materie şi legile ei, devenind atotputernic prin trăirea sa spirituală, care îl va revela chiar şi pe Dumnezeu.

Prin puterea credinţei binefăcătoare apar darurile lui Dumnezeu în om. Prin puterea credinţei omul se simte de ce trebuie să facă binele şi ajunge sorească cu ardoare, acţionând astfel cât mai des, asemenea creatorului său. Graţie credinţei sale neobişnuite, infinitele puteri cereşti îi vin totdeauna în ajutor şi de la acest punct viaţa lăuntrică a omului începe să fie din ce în ce mai fericită. Prin intermediul poporului român ales, Bunul Dumnezeu va vorbi oamenilor de pe tot pământul trimiţându-i pe cei aleşi din mijlocul acestui popor în ajutorul celorlalte fiinţe omeneşti, pentru a le ajuta să se ridice la o viaţă superioară şi la desăvârşirea dumnezeiască. Pentru Tatăl Ceresc orice suflet omenesc este foarte scump, deoarece în centrul acestuia sub forma SPIRITULUI, se află o scânteie din Dumnezeu. Dacă omul va ajunge să creadă cu tărie că toate puterile şi ajutorul îi vin de la Dumnezeu, atunci el supune întreaga sa fiinţă Divinului. Abia atunci viaţa spirituală a omului scoate la iveală izvoare nesecate de dăruire şi dragoste şi o mulţime de însuşiri alese cum ar fi supunerea, umilinţa, evlavia, sârguinţa, bunul simţ, recunoştinţa, respectul, nădejdea. Toate acestea şi multe altele înfloresc prin credinţă.

Căci altfel, cum vei iubi ceea ce nu există şi cum te vei supune, dacă nu ai ferma convingere a existenţei acelei Puteri Divine căreia i te supui, sau faţă de care vrei să-ţi arăţi recunoştinţa? Mulţi spun că nu au credinţă, dar într-un asemenea caz, de fapt, ei mărturisesc credinţa lor negativă, distructivă.

În asemenea cazuri existenţa credinţei contrare este dovedită chiar prin negaţie. Gradul de credinţă al fiecăruiui om creşte sau scade prin manifestarea acesteia în diferite împrejurări. Toate cele ce v-am spus aici sunt pe deplin adevărate şi în timpurile care vor veni, ţara cea aleasă de Bunul Dumnezeu va fi focarul redresării spirituale de pe faţa pământului. Minunile fără de număr ce se vor face în această ţară şi tainele ce se vor descoperi în vremurile ce vor veni în acele locuri, vor face popoarele lumii să cerceteze pline de dăruire misterele dumnezeieşti.

În România, Dumnezeu va face cu putinţă apariţia unor mari miracole pentru acei aleşi să-l descopere, iar necredincioşii să se întoarcă la credinţă cât mai repede. În acest popor ales al românilor Dumnezeu a pus o inimă caldă şi iubitoare, firea oamenilor fiind deschisă să descopere cu uşurinţă calea către desăvârşire, aproape toţi fiind capabili să lumineze celelalte popoare prin darurile divine pe care le deţin.

În acele timpuri viitoare, poporul român, propovăditor al înţelepciunii divine va fi o gazdă primitoare plină de dragoste ce se va manifesta fără pic de viclenie şi pe întreg teritoriul va fi belşug uimitor, pentru ca toţi pelerinii ce vor veni să poată fi îndestulaţi.

Sediul Crucii Roşii Internaţionale se va stabili la Bucureşti, în Noul Ierusalim, deoarece descoperirile acestui popor pe linie de medicină şi sănătate vor fi extraordinare, situând, de asemenea, această ţară pe primul loc în lume. Tot în România vor lua fiinţă instituţii filantropice şi administrative absolut noi, cum nu au fost niciodată pe acest pământ, de inspiraţie divină, care vor urmări trezirea puterilor ascunse din om şi amplificarea înzestrărilor spirituale divine.

Poporul evreu va fi aproape singurul care se va opune cu îndârjire influenţei binefăcătoare crescânde a poporului român cunoscător al Tainelor Dumnezeieşti, dar în finalul acestei lupte se va convinge chiar el că adevărul susţinut de poporul român este una cu Dumnezeu şi apoi nu va mai lupta împotriva divinităţii.

Purtătorii de duh sfânt şi marii iluminaţi din anumite puncte ale globului pământesc vor mărturisi la rândul lor realitatea adevărului propovăduit de poporul român, reconfirmându-l cu toată puterea.

Înainte de a ajunge aici însă, această ţară aleasă va trece prin mari frământări care vor pune lumea la grea încercare. Acest popor ales va trece înainte de a ajunge aici prin trei mari încercări. Sfârşitul acestor încercări va fi marcat de un dezastru planetar produs de cutremure care va îngrozi aproape întreaga lume. De asemenea, tot atunci cei foarte bogaţi îşi vor pierde averile.

În acele timpuri viitoare, pe pământul ales al României, Noul Ierusalim se va zidi deci în două feluri: spiritual şi material. În acele timpuri viitoare, mai marii popoarelor lumii pământene se vor uni pentru a realiza o înţelegere globală de ajutor mutual şi vor centraliza sistemul monetar pentru a dirija cât mai bine viaţa administrativă la nivelul întregii planete. În acele vremuri viitoare, va apare o forţă armată ce va fi educată şi unificată pentru a fi universală, prezentând un caracter internaţional. Poporul indian va fi fericit să cunoască şi să ajute poporul român în misiunea sa planetară. Graţie relaţiilor de prietenie ce se vor lega cu toate ţările de pe faţa pământului, România va scăpa ca prin minune din conjunctura războaielor. În timpurile ce vor veni, America de Nord şi de Mijloc vor ajunge să fie în cea mai mare parte un gigantic cimitir. Aceasta se va întâmpla tocmai în ajunul unor planuri de dominaţie prin care se va urmări supremaţia asupra întregii planete. Unică în acţiune şi care se va abţine să ia parte la punerea în practică a frumoaselor idei şi a înfăptuirilor globale ce vor avea loc, va fi Anglia, însă părerea ei nu va fi luată în considerare, deoarece la scurt timp după aceea ea va ajunge să fie stăpână numai asupra insulelor ei. Coloniile care-i aparţin vor fi în totalitate redate libertăţii în viitor. Chiar dacă vă uimesc cele afirmate de mine, să nu mire pe nimeni de ceea ce se va întâmpla, deoarece fiecare are ceea ce merită, în final dreptatea, adevărul şi lumina spirituală triumfând. Deşi trâmbiţele adevărului vor suna pretutindeni, mai ales pe pământul Noului Ierusalim - România, va fi dusă lupta cea mai aprigă.”

Prigonirile implinesc profetiile

2011-05-30T21:30:00.001+03:00

Fericiţi veţi fi voi când va vor ocărî şi va vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră...

alias Ferice va fi de voi, cînd din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate...

Dacă pe Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni...

Isus Hristos facea aceste profetii acum 2000 de ani. Rasuna soapta acestor profetii peste veacuri? Oioi... Crestinismul se afla, azi, tot mai mult pe muchie de cutit. Este incoltit cu o invidie inexplicabila. Coltii care ingrijoreaza cresc in maxilarele celor intelectuali. Coltii care cresc in moacele timpitomanilor nu deranjeaza in cel mai direct mod. Cum zice vorba? "Pazeste-ma, Doamne, de prieteni (...)?" Cred ca o putem aplica prin extensie si in cazul de fata.

Persecutorii crestinismului (apoi si ai divinitatii, in general) in frenezia nebuniei lor uita ca, de fapt, ei nu fac nimic altceva decit sa dovedeasca lumii intregi - prin barbarismul lor intelectual si manifestat in acte specifice australopitecusului - autenticitatea crestinismului si a existentei divinitatii. Ei implinesc, in mod vizibil si public, profetia lui Hristos tocmai prin faptul ca sint infaptuitorii ei. Ei implinesc aceasta profetie din toate punctele de vedere, indiferent daca vorbim de persecutia cu varsare de singe sau doar de cea ideologica. Barbaria lor imi intareste speranta. Pentru ca speranta mea, paradoxal, creste pe masura persecutiei lor prin care, cum am demonstrat, autenticizeaza valoarea si realitatea crestinismului.

Asadar.. cum spune o alta vorba vulgara romaneasca? "Nu te pisa impotriva vintului, caci te stropeste"? Pai.. cam asa e :) Se pare ca tot cel care sapa groapa cade el primul in ea.. Insa ei mai uita si ca nu fac aceasta demonstratie doar celor care cred. Rezultatul ecuatiei nebuniei lor e valabil mai ales pentru ei. Unde sint ochii omului...? La ce bun ca vedem..? La ce bun ca avem creier? La ce bun ca opereza cu informatii pe care nu le rationalizam? Cred ca in orice efort de gindire ne lipseste perspectiva .. poate si calmul. Dar mai ales intelepciunea si deschiderea (nu deschiderea vulnerabila) ci perspectiva Vesniciei de a intelege toate lucrurile in realul lor sens si scop/finalitate. hm...

Ce fraieri. Pe cuvint.

Odorhei 2011

2011-05-29T21:09:00.006+03:00

Casa pentru copiii aflati in dificultate "SF. IOSIF" din Odorheiu Secuiesc, inima Romaniei. O inima care bate in pieptul unor ingeri. O experienta inedita.

Fara titlu

2011-05-26T23:11:00.000+03:00

Eu cred ca majoratul ar trebui sa se acorde la cel putin 30 de ani. Si atunci doar unora, dupa un riguros examen psihologic si psihiatric. De asemenea, permisele de conducere le-as acorda pe sprinceana, 5 ani mai tirziu. Adolescentii teribili din 2011 sint cea mai trista imagine a societatii. Parintii lor si moda culturii mortii merita citeva huiduiri pe la colt sau.. chiar in public in cazuri de forta majora.

Ochii acestia sint incredibil de frumosi.
Iar eu ar trebui sa lucrez in exact acest moment.

Animale de oameni!

2011-05-26T13:55:00.000+03:00

Eu cred ca am sa militez pentru drepturile omidelor si am sa dau in judecata cataclismele naturale pentru disparitia dinozaurilor pe care i-am iubit atit de mult. Sint ironic, fireste. Negru pe alb scrie ca Dumnezeu le-a facut pe animale si le-a aseazat sub slujba omului, nicidecum la aceeasi demnitate cu el. Singurul lor drept este sa supravietuiasca pina... mor. Toata lumea sare ca arsa ca nu stiu ce animale sint omorite.. Dar de ce nu sare nimeni cind animalele omoara omul? Lor de ce li se gasesc scuze? Or fi mai presus si decit Sfinta Treime te pomenesti. Hai sa nu mai mincam gaini pentru ca... au drepturi si cucoanele inaripate. Miine facem sindicatul ratelor. Care e diferenta dintre un porc taiat de Craciun si un ciine sau un cal? Calul e animal la patrat? E animal plin de Spirit Sfint si-mi scapa? Hristos a mintuit omul si a dus umanitatea in Sfinta Treime, nicidecum sopirlele si zmeii. Ce-ar fi sa militam pentru o moralitate mai sanatoasa, sa nu ne mai ascundem sub masca animalelor care, in fond, nu ne aduc nimic bun decit ingrasamint? Fara ofensa, dar parca am fi intr-un desen animat fara sfirsit in care toata lumea e prietena cu animalele. Faceti-va, oameni buni, o viata, ingrijiti copii si ... lasati animalele. Risipim afectiuni si resurse pe ciini, pisici si papagali in timp ce un OM ori un copil lipsit total de afectivitate asteapta atentia noastra. Noi o dam gistelor pentru ca sint, chipurile, sweet. Ne abandonam copiii si ne epuram intre noi prin avort in incercarea si stradania noastra psihotica de a schimba rasa umana pe hamsteri si papagali. Ce afacere! Foarte, foarte, foarte inteligent si uman! Animale de oameni! Zici ca gindim cu creieri de pisica. Mai bine ascult manele.

Rugaciune

2011-04-25T23:20:00.004+03:00

Stapine Doamne, Isuse Hristoase, din pintecele mamei mele m-ai chemat si dinainte de a avea constiinta de sine ardea in mine dorul dupa pacea ta, vrind sa-ti stau smerit inainte chiar daca nu stiam sa ma rog, chiar daca nu-mi stiam inca spune nici numele. Dar tu ai facut sa stiu striga numele tau inainte oricarui lucru. Iar apoi ai aratat in mine semnele chemarii tale prefigurind in toata viata mea lucrul la care vocea ta m-a chemat. In pacate m-a nascut maica mea, dar in acest intuneric m-ai inundat cu lumina ta, chemindu-ma. Niciodata n-ai facut magie in viata mea, nu mi-ai aratat gloria chipului tau, niciodata nu mi-ai atins mina. Tu mereu mi-ai atins inima, iar in Vinerea mare a vietii mele, in cele mai intunecate clipe ale copilariei si tineretii, fara meritul meu ai intarit in mod minunat credinta mea si niciodata nu m-ai lasat sa fug de la fata ta, nici atunci cind eu ma credeam abandonat. Tu ai asezat in mine ceea ce nu mi-a putut lua nimic si nimeni niciodata: credinta si tu mi-ai aratat personal ca ai cuvintele vietii celei vesnice. Dar ca si Iona, desi plin de credinta, desi mereu atins de tine in inima, am fugit dinaintea fetei tale pentru ca ma ispitea lumea si durerea si durerea ma trimitea inspre lume crezind ca lumea ma va mingiia. Si nelegiut am devenit inaintea maririi tale si ma intrebam, zicind in sufletul meu: "cum sa ma mai duc acum la Domnul? Pentru ce merite ma va mai primi?!" Si atunci tu m-ai chemat din nou in inima mea si mi-ai mingiiat ochii mereu in lacrimi si ai inchis rana singerinda cu bandajele credintei si ale cuvintelor tale vesnice si, iata, pe bratele tale ma tii iarasi. Cum ma putea suporta pamintul fugind de-alungul sau ca un hot cu darurile tale? Caci pentru tine mi le-ai dat si m-ai facut pastrator al lor si "nelinistita e si inima mea" pina nu le va impartasi, sadindu-le in via pe care a facut-o dreapta ta si pentru care m-ai chemat. Iata robul Domnului! Fie mie dupa chemarea ta, caci eu nu stiu cum trebuie sa fiu si eu nu stiu care este planul tau pentru istorie si pentru cei ce cheama numele tau in ajutor. Iata, eu ma las purtat pe calea ta si plin de credinta ma las incercat si prin lunga vale a plingerii si a umbrei mortii pina ce-mi vei implini dorul de a te vedea in sfirsit. Marire indelung rabdarii tale!

Dur dur d`etre bebe

2011-03-20T22:24:00.002+02:00

:)

let me kiss you

shake it baby

Funny accidents

Omul sufera

2011-03-15T22:36:00.005+02:00

Imi dau seama ca criza, coruptia, rautatea, individualismul, egoismul, egocentrismul au un singur raspuns: singuratatea si suferinta. Cei mai rai oameni, cred eu, de fapt, sufera cel mai mult. Omul are nevoie, tot mai urgent, de vorbele dulci, fine si pline de sens, ca un raspuns la o intrebare fierbinte, vorbele acelea care sa-l mingiie si sa-i reindrepte atentia inspre Cel ce genereaza valorile carora, atei sau rai sau credinciosi sau necredinciosi, oricum, vrind nevrind, le sint fideli in mod natural, chiar daca le contesta intr-o forma sau alta.

De basm

2011-02-28T10:37:00.000+02:00

Cind eram tinar :) ma innebunea un film, care rula in mod obsesiv la TVR. Se numea Fantaghiro si era ecranizarea unui basm. Povestea filmului, specifica basmelor. Un print si o printesa, drumuri initiatice, iubire eterna. In limba romana, filmul a fost tradus sub numele Pestera monstrului sacru si reprezinta o impresionantă poveste de iubire şi cavalerism, inspirată dintr-un basm. Fantaghiro este fiica rebela a unui rege razboinic. Desi tinerele femei din regat sunt ocupate cu treaba prin gospodarie, Fantaghiro vrea sa lupte. Ea are constant conflicte cu tatal sau si cu cele doua surori ale ei, Caterina si Carolina, care nu sunt deloc de acord cu felul ei de a se purta. Frumoasa printesa invata sa lupte in secret dupa ce se imprieteneste cu Cavalerul Alb, un razboinic misterios pe care il intalneste in padure. In timp ce se antreneaza, ea este zarita de regele Romualdo, conducatorul unui regat dusman. Romulado se indragosteste de Fantaghiro si, obosit de razboaiele de sute de ani dintre cele doua regate, il provoaca la duel pe tatal printesei pentru a pune capat conflictelor sangeroase. Fantaghiro este insa cea care este trimisa sa-l infrunte pe Romualdo, asa cum cere o profetie. Regele o recunoaste pe cea care i-a furat inima, chiar daca aceasta vine la duel purtand haine de barbat si incearca printr-o serie de trucuri sa o demaste. La randul ei, Fantaghiro nu ramane indiferenta in fata fermecatorului barbat, dar simtul datoriei este foarte puternic. In final, cei doi sint uniti de dragoste. Melodia care asigura coloana sonora a filmului se numeste Mio Nemico, melodia serialului Fantaghiro. Aceasta nu este interpretata de el ci a folosit pentru ea o voce feminina. O prezint tuturor in varianta voce si in varianta originara instrumentala care este absolut splendida. Bineinteles, Ellie White nu stie cinta asa ceva. Norocul nostru.. Oaaai, ce fain este sa o ascult. Ma simt ca un copilas care astepta simbata sa isi vada filmul preferat dat in reluare de 17 ori si sa vad o poveste de dragoste frumoasa, de pe vremea lui Mihai Viteazu.

Î şi falsul Â

2011-02-27T14:59:00.000+02:00

La un moment dat, intrase, tangential, in viata mea, un personaj,care habar n-avea de scopul vietii sale in lumea asta, doar ca sa imi adreseze următoarele vorbe excogitate de creieraşul sau minuscul. Citez, de genul: "(...) vorbesti ca nu stiu ce dar si tu esti analfabet; nu stii scrie; corect in interiorul cuvintului se scrie cu â nu cu î". De fapt, aceste pseudocritici le aud adesea. Ingrijorarea mi se naste cind filologii imi adreseaza astfel de replici.

Pai.. Lucrurile sint destul de simple:
1. Conform DOOM, litera este semnul grafic al sunetului. Drept?! Buun.. Sa respiram.. Asa.. Mai departe.

2. Conform DOOM, semnul grafic (alias litera, pentru cei cu intirziere de gindire) al sunetului despre care vorbim este î. Acest Î este singurul semn grafic corect stabilit si unanim acceptat de catre toata lumea la unison. Litera â nu este semnul grafic al sunetului î, este o litera inexistenta, deci â este un semn grafic fals despre sunetul in cauza. Buun...

3. De-a lungul timpului, limba noastra mioritica trece prin anumite transformari. Scoala Ardeleana naste o idee pe care eu nu o agreez nici azi: de a demonstra latinitatea limbii romane prin acest â din a, o litera complet falsa. Anumite vocale din interiorul unor cuvinte s-au transformat, treptat, in î. De acolo ideea de câmp, de exemplu. Campus-câmp. Insa! Atentie! Exista cuvinte in interiorul carora si alte vocale trec prin aceeasi transformare. Atunci sa facem î din e? Î din o? Scoala Ardeleana ar fi fost trebuit sa mentina acest â doar la nivelul lor experimental.

4. Titu Maiorescu excogiteaza un lucru penibil pentru intelectul lui: sa scriem cu î din a in interiorul cuvintului pentru ca î din interiorul cuvintului poate fi confundat cu litera I. Distructiv de penibil! S-a acceptat atunci, ca pina azi, scrierea cu â in interiorul tuturor cuvintelor, desi Maiorescu sfatuia ca â din a sa fie folosit doar in anumite circumstante. Celorlalti li s-a parut prea complicat si au adoptat â pentru orice cuvint.

5. Cam acestea sint considerentele handicapato-stiintifico-fantastice, injuste si total neoneste pentru care loosery folosesc â din a. Din partea mea, sa se scrie si cu î din Ygrec. Dar eu sa fiu lasat sa ramin fidel onestitatii si corectitudinii. Putin imi pasa ca î din a este o norma a Academiei Romane. Daca statul da de miine o lege prin care sa furam, am fura? Deci, please, shut up. Zgomotul turmei nu striga pina la mine.

6. Acum... care e treaba cu acest SÎNT si SUNT? Scurt: folosesc sînt pentru ca e cel corect. Limba mioritica se naste din limba latina populara, zisa si vulgara, din sinul careia ne ramine acest sint. SUNT era folosit rar, in limba latina culta, in medii de inalta tinuta sociala si nu e o mostenire romaneasca. Doar ROMAN continui sa il scriu cu Â.

7. Daca nu ma credeti, studiati... Veti fi surprinsi.

La revedere!

Un nou vis?

2011-02-14T00:47:00.004+02:00

Februarie, luni, dupa Iasi. O experienta ca o matase.. Ceva de moment? Sau poarta spre un nous vis?

It sings of a time we once knew
A time when all I could breathe was you
But seasons never remain the perfect shade
Once we had summer in the fall

Stie diva Ellie White sa cinte din-astea? Adica.. stie ceva?

Saracii micuti!

2011-02-09T17:45:00.006+02:00

Saracii adolescenti se regasesc, precum Eminescu in mitul florii albastre, in noua, vechea, viitoarea (habar n-am) melodie a unei foste soliste de la Dj Project, despre care spun ca este o voce nemaiintilnita, probabil vreo Celine Dion, vreo Maria Calas din Carpati. Tinereii incep sa faca speculatii analitico-literare despre profunzimea mesajului si a versurilor acestei melodii de o inalta tinuta pe portativ. Gen:
"Melodia e asa de reusita incat iti da senzatia ca se termina prea repede."
"simplitatea clipului si vestimentatiei e cheia acestei piese"
"suoer melodia!"
"acuma mam cateva saptamania mam despartit de iubita mea si cand iam facut dedicatie aceasta piesa a doua zi a revenit in bratele mele :* ''cine te iubeste se va intoarce" (ce profetic...)
"piesa ii asa emotionala si asa frumoasa ... la radio o da intruna pe post si stiu si de ce .. pt ca multi ne regasim in ea ;)"

Isuse si Nirvana! Ce sa iti povestesc.. In ce am ajuns sa ne regasim. Cred ca nu se regaseste nimeni in aceasta melodie. Ci toti isi dau seama ca doar le lipseste ceva. Pe linga citeva minti, le lipseste o persoana. Pardon. Persoana. Asta le lipseste si putina bataie la fundulet.

Dar, iata, cintaretii romani stiu sa exploateze la maxim suferinta tinerilor si, lovindu-i in punctul vulnerabil, vind de n-au noroc. Cine ar vrea sa fie fanul unui atfel de "mafiot muzical"?

Iata si psihoza cu pricina:

Mda.. Secsi.
Va urma.

Sătul

2011-01-20T23:48:00.003+02:00

...de asa-zis atei si nemernici! Daca un om binecrescut are atitea de indurat de la aceasta lume crescuta dupa legile epocii de piatra, oare cite o fi avind de rabdat Dumnezeu de la o lume intreaga..?!

Sint satul, de asemenea, de vizionari, profeti si crestino-psihopati care ameninta, ca nimeni altcindva inaintea lor, cu evanghelia iubirii sau cu profetii, ceea ce e un paradox. De parca ii apartine vreunuia judecata. Nimeni nu mai stie sa taca, sa asculte si sa, in special, pastreze in inima sa. Toti profetesc, toti vad sfinti pe toti peretii, toti ameninta, toti comenteaza si toti judeca.

Apoi, ne plingem ca lumea freaca menta. Nimeni nu freaca nimic, domnul meu! Sintem ocupati, nu vezi? Profetim si interpretam cuvintele iubirii in defavoarea oricui care nu ne gidila in beep... Nu ne vedem capu` de treaba..

Oare numai mie mi se pare..?!

Minunat!

2011-01-09T23:49:00.006+02:00

Dupa sublimul Au stade de France care a adunat la o singura reprezentatie 500 000 de oameni intr-un singur loc, Mylene a venit, tot anul trecut, in toamna, cu asta. Splendid, iubito! Chiar daca in Romania ai aduna la un concert undeva peste 5 oameni, splendid! Ma bucur sa vad, cu intirziere, videoclipul.

Dis moi oui mais non, ne dis plus jamais non,
Amour le loup c'est ton nom.

Aplauze! Da?!

Mois je veux de pe acelasi album, Blue noir - 2010. Pare sa se schimbe tot mai mult. Sint curios de ce ii compune Moby albumele acum. Laurent nu mai e bun? O tempora!

Merry Xmas

2010-12-25T04:49:00.003+02:00

Mda. M-a amuzat in aceasta toamna sa aud expresia "ma rog pentru toti mortii mei" la un voxpop. Era inceput de luna noiembrie si incercam sa realizez un voxpop pentru radiojurnal. De fapt, incercam sa ma agat doar de ceva ca sa treaca altfel timpul pina la timpul iernii, al sarbatorilor, al colindelor, al programelor speciale care urmau sa ma faca sa explodez si sa uit tot. Si chiar am reusit ;)

In seara ajunului de Craciun, insa, iar mi-au aparut in gind, ca pe-o sprinceana, toti "mortii mei". Si, iata, din nou, implozia cu toate memoriile si chinurile ei.

Stiu ca acolo ti-e bine. Dar "continuez" sa te visez linga mine.

Paula Seling - Ninge tacut

Ptiiiu..

2010-11-28T23:35:00.002+02:00

Mincam o clementino-mandarina asta seara (nu le-am deosebit niciodata). Asta era plina de simburi si.. seaca. Contrafacuta. Am "scopit" simburii afara si i`am asezat cu grija in coaja de citrice. Si mi`am dat seama ca si viata e plina de simburi si searbada, fara gust sau... seaca. Imi vine sa-i scump toti simburii si sa-i arunc cit mai departe de casa, sa-i ingrop in pamint noaptea, sub luna goala si sa dansez rumba. Si sa nu o mai mestec niciodata aceasta viata. Pti.. sa n`o deochi.

Putina eleganta nu strica

2010-11-19T17:31:00.005+02:00

Cine spunea ca haina nu face pe om s-a inselat. Chiar si in cercurile noastre, a celor care stim asta, imaginea exteriorului sondeaza in noi prejudecati. Se deschid sertarase in care inmagazinam diverse perceptii.

Dar cred ca nu sint doar simple prejudecati. Omul reflecta, prin imaginea sa, esenta personalitatii sale.

Iar eu vreau sa impartasesc un mic strop de eleganta ritmica. Hauditie placuta! Pentru Nicolae Manolescu! cel mai tare doctor honoris causa din Oradea! si pentur vecinii sai! Sanatate!

Si putina eleganta sintetica de dor si abandonare. Ma abandonez vremurilor cu vremuierile lor pentru ca nu mai pot face nimic. Nimic nu mai e la fel. Nimeni nu mai este in locul in care trebuia sa fie. Timpul nu mai are rabdare. Incepe o noua era?

Nu ma mai pot intoarce la nimic. Nici in timp. Nici la oameni. Nici timpul nu mai este, nici oamenii nu mai sint. Trecerea timpului nu doare. Nici oamenii nu dor prea mult. Amintirile ucid..

Dincolo de virf..

2010-11-15T00:00:00.000+02:00

Viata poate fi, mereu, analogizata in cele mai diverse forme. Ea poate fi privita ca o pluralitate de suisuri si coborisuri sau ca o multime de eforturi pentru a ajunge in virful ei si a trece dincolo de el. Aceste eforturi personale incearca sa proiecteze un "dincolo" cit mai bun si un "dincolo" plin de siguranta. Fireste, exista si citeva cazuri de psihopatie manifestate in anumiti indivizi care nu dau doi bani pe ziua de miine. Restul lumii, chiar daca subversiv, se agita in efortul de catarare. Cei mai lipsiti de speranta nu se catara ci... se tirasc intr`o nesfirsita vale.

Din vale incepem cu totii. Valea in care ne nastem, ne dezvoltam si incercam sa acumulam suficienta forta si cunoastere pentru o astfel de escaladare plina de neprevazut. E drept, unii nu acumuleaza.. poate doar tezaurizeaza si, astfel, ramin doar la nivelul filosofarii. Ramin, deci, captivi in vale si se bucura de frumusetile care trec pe linga ei: o apa, un peisaj.. Dar noi mergem la izvorul apei.. Din aceasta vale pornim de cele mai multe ori singuri cu diverse intensitati de curaj. La un anumit moment sau.. la o anumita altitudine.. ni se alatura cineva cu care strabatem o parte din drum. Si acest/acesti cineva are un tel: de a ajunge dincolo de virf.

In viata cam functioneaza acelasi principiu cercetasesc: sa nu te desparti de grup.. altfel.. te ratacesti sau te ranesti. Grupul te poate ajuta, chiar daca rana se vindeca singura. Poate fi interesanta reactia grupului sau a celuilalt in momentul in care nu mai poti urca alaturi de el. Obosesti.. deznadajuiesti.. ti se pare prea departe sau.. degeaba.. ai facut multe eforturi degeaba. Aici hotarasti sa te desparti de grup pentru ca nu e moralmente corect sa il frinezi. Grupul merge mai departe, lasindu`te in urma.. de multe ori revoltat si neintelegindu`te cum de tu nu poti sui in ritmul lui. Tu il astepti... el s-ar putea sa se intoarca sau.. ajuns la destinatie sa o ia pe o alta carare care sa reprezinte un drum nou cu oameni noi. Tu il astepti.. el nu se mai intoarce. Si mai descurajat.. ce`i de facut? Ramii acolo? nu supravietuiesti.. Te intorci in vale .. si nu se stie daca te mai incumeti la vreun urcus. Aici imi amintesc de vorbele Sf. Ioan Scararul care arata ca cel care decade de pe treptele virtutilor se ridica greu la nivelul virtutilor de altadata. Cu cit caderea este de mai sus, cu atit e mai dureroasa si mai descurajanta. La fel si aici. Cu cit te intorci in vale de la o inaltime mai mare cu atit inseamna ca ai escaladat mult si, deci, ai facut mai mult efort degeaba. Dezamagirea e mare. In vale lumea nu a vazut ce poate fi acolo, sus. E multumita in mediocritatea vaii. Deci, nimeni din vale nu te va intelege vreodata in suferinta ta, in caderea ta, in criza provocata de dorul dupa inaltime, de efortul depus degeaba, de inecul la mal.. Iar tu.. ramii cu imaginea grupului sau a acelui cineva care se indeparta spre destinatia propusa.

Si totusi.. daca a fost un grup bun sau un cineva bun care sa te iubeasca si sa impartaseasca sentimente cu tine, sa te inteleaga in ritmul tau ca pe o persoana unica.. acel cineva te va astepta la destinatie sau.. se va intoarce dupa tine chiar daca s-a intimplat sa te lase o clipa singur pentru ca acest cineva avea un ideal: virful. Dar pentru acest cineva a fost mai important sa se intoarca spre tine, nici sa ramina in virf, nici sa o ia pe alta cale la intoarcere.

In viata.. unii ramin pe loc, altii doar privesc spre inaltimile vietii si isi doresc sa le escaladeze, altii chiar au curajul sa avanseaze pina la un punct, ceilalti merg inainte. Putini se mai uita inapoia lor. Insa foarte multi cad/decad iar o persoana care decade in propria cenusa.. renaste greu si revine in valea in care toti se tirasc; si el alaturi de ei. Sa o luam de la capat? Dar increderea nu mai e la fel. De unde stii ca nu te va lasa iar in munti? Cred ca ii lasam pe ceilalti in urma noastra pentru ca nu ii intelegem. Daca nu ii intelegem nici nu avem rabdare sa ii incurajam ca si cum... ne`ar placea sa fim singuri sau ca si cum am fi dezinteresati adoptind o atitudine fatalista: "ce`o fi o fi.. eu merg inainte.. iar tu?! daca nu vrei.. nu urca.. poate intilnesc alti tovarasi".

E nevoie ca cineva sa se intoarca.. sau e nevoie sa o iei spre un virf mai putin inalt. Poate.. e nevoie de un nou cineva.. un nou virf.. un nou cineva.. virf.. cineva..

trece vremea

2010-11-14T23:34:00.001+02:00

...caci peste 5 ani si oleaca schimb prefixul dindu`l pe gratis pentru cifra 30.

Cind implinisem 20 de ani eram intr-o alta epoca a vietii mele si ... mi se pare interesanta prima schimbare constienta de prefix. Iata ca de atunci au trecut aproape 5 ani.. Imi spuneam ca am 10 ani inainte pina inspre 30... Imi faceam planuri. Eram inca plin de curaj. Aveam timp inainte. La 20 de ani te simti intr-un fel. E o anumita perioada plina de curaj.. speranta.. viata. Spre 25, cei mai putin simpli din lumea asta incep sa paseasca pe calea ce poarta haotic si brusc spre abisul indoielilor, dorului, etc... Jumatate din acest timp deja s-a scurs. Acum stiu ca si urmatoarea jumatate va aluneca la fel de usor inspre telul sau: imbatrinirea.

Deja parca nimic nu mai e la fel... Sa fie primul semn al fricii de imbatrinire? Ce-am facut pina acum? Ce-ar insemna sa o iau de la capat? Pe ce cale, ma intreb? (vizitatorilor: n`am nevoie de raspuns; gindesc cu voce tare). Ce n`am facut pina acum mai pot face de acum inainte? Ce n`am avut pina acum, mai pot avea de-acum inainte? Cine n`am fost pina acum, mai pot fi de-aici incolo? Ce-am avut dar am pierdut, voi putea inlocui cumva in misterul anilor 30?

Si totusi, asteptind repede, prea repede cei 30 de ani, imi dau seama ca sint captivul virstei de... 19 ani. Asta e bine? Sau cit e de rau? Sau cit e de nepotrivit? Cit de bine ar mai putea incapea?

In the dark

2010-11-14T14:18:00.000+02:00

Please let me come with you..
Shall we dance, passionate in the dark, don't let me wait..

Lumea e frumoasa

2010-10-08T18:21:00.001+03:00

in HD :)

...

2010-10-07T22:14:00.004+03:00

E seara din nou.
Am ajuns acasa.
Seara asta vreau sa zbor pe o aripa de tacere; in simfonia muta a noptii.
Asta-seara sint un sburator.
Nu voi cuceri inimi, nici lumea. Doar o farima de liniste careia i ma abandonez..
...o splendoare euforica.
In levitatia mea voi zari difuz jocul stelelor pe cer.
Imi voi auzi in surdina respiratia oftata.
Iar cind imi voi reveni nu voi cadea. Pamintul a inteles deja ca vreau sa zbor.

Imi lipseste ceva

2010-10-02T23:51:00.002+03:00

..ce stiu doar eu. O taina. Orice taina ascunde o suferinta. Dar orice dor aduce cu sine zimbetul unei amintiri frumoase.. de octombrie.

Ah...

2010-08-31T17:32:00.001+03:00

..oui.. Je voudrais.. ta bouche..

(mihaela caba) a plecat...

2010-08-19T17:39:00.004+03:00

Multa lume s-a perindat prin viata mea. Multi au venit, multi au plecat, putini au ramas (intr-un fel sau altul). Pe unii i-am alungat si continui sa ii alung, pe altii nu am stiut cum sa-i tin aproape; cu unii am fost netrebnic, cu unii am incercat sa construiesc orbeste; de unii m-am ascuns, de altii n-am stiut cum sa ma bucur. Cu Mihaela ... nu stiu cum a fost. Putin din toate probabil. Insa ea este un om care lasa oriunde un loc de binete si chiar mai mult. Mereu zimbareata, te apropie de ea. In acelasi timp, au fost persoane pe care le-am alungat, care au plecat sau care pur si simplu mi-au fost rapite fara macar a reusi sa-mi iau ramas bun. Cu Mihaela ... iar nu stiu cum e. Totusi, ea a ramas, ramine si de fiecare data (pina acum) am reusit sa-mi iau ramas bun, la fel cum de fiecare data ne-am si regasit.

Un crimpei de viata 2..

Trandafirul cu tepi de dor

2010-08-12T16:50:00.002+03:00

Se cultiva in Oradea, se inseminteaza la o petrecere a voluntarilor, se planteaza in primul jurnal de stiri, se altoieste in timpul prezent, buna dimineata, ceasurile dupa-amiezii si rasare o mare si bogata colegialitate, daruire, prietenie, etc...

Ma rog.. nici chiar asa.. Mihaela Caba mi-a fost colega. Imi aduc aminte de momentele cind nu-mi era colega si doar ne vinam cu privirea, cu corespondenta, relatarea.. cind invatam sa citim stiri impreuna.. evoluam si puneam tara la cale. Impreuna. Pe trepte.. sau in iarba...

Imi aduc aminte de Mihaela ca de un trandafir. O floare frumoasa, pasionala, fina, eleganta in esenta ei, delicata in atingere. Ca o matase. Dar ca si trandafirul pe care daca nu stii cum sa il atingi te intepi.. la fel se putea intimpla si cu Mihaela. O floare intepatoare. Mihaela este un paradox minunat. Cine nu si-ar dori mereu o astfel de floare in vaza sufletului si sa o hraneasca cu apa inimii?

Bineinteles.. Mihaela pleaca. Mereu parea atrasa de tarile calde. Totusi, cred ca mereu se va intoarce la apa buna. O floare face mereu asta.

Cu dedicatie, asteptind reintoarcerea ei.

Va urma.

Normal...

2010-08-09T10:54:00.006+03:00

... sint numit ca fiind o persoana cu profunde psihopatii, de-a dreptul dezamagitor si ca fiind un om cu personalitati multiple, etc de catre intelectualii de ocazie pe care reusesc sa ii aduc pe un tarim in care se simt incoltiti, in care psihozele si nevrozele lor falimenteaza si esueaza.

Normal. Nici nu ma asteptam la altceva. Nu dau doi bani pe atei si asa-zisul lor ateism. :) Poftim aici psihoza. Se pare ca e adevarat ce spunea padre Doru. "Cunoasterea de la Dumnezeu poate produce suferinta". Sufar ca nu reusesc (poate si din vina caracterului meu) sa inspir lumii "bolunde" crimpeiul din cunoastere pe care il posed si eu.. atita cit e. Mi-ar placea sa scot lumea din ignoranta sa, din rautatea sa, dar si din geniul raului propriu. Insa .. constat ca datoria mea ramine aceea de a da marturie, de a vorbi, cel mult prezenta. Minunile sint ale lui Dumnezeu. Tu esti Dumnezeu care faci minuni (Ps. 76, 13) - inclusiv in inima omului.

Ritmuri la moda cu dedicatie pentru toti fratii si vecinii rau intentionati. As fi incercat ceva mai suav, delicat si poate.. chiar religios sau astral. Nu merita, de data aceasta, efortul. Msigur.. hai sa fim cu totii atei si ignoranti.. asta ne va scoate sigur din drama grijilor. Dumnezeu nu exista, iar noi sintem mintuiti.. Right! Evident, sint ironic. Trebuie sa mentionez si asta caci, in fond, avea dreptate prof. Gabriela Simut (de limba romana) din liceu cind spunea ca "oamenii sint atit de truli astazi incit nici daca le explici ironia n-o-nteleg."

Iata, ce bine am refulat pe blog. Desi, nu mai stiu de ce imi pasa. Doar nu e lumea lu` mama.

Probleme...?!

2010-08-04T15:01:00.004+03:00

Inclin sa cred ca nu exista nici un motiv suficient de solid pentru care sa am remuscari atunci cind numesc majoritatea oamenilor ca fiind nebuni. Omul incepe sa ma inspaiminte tot mai mult. Sa expunem doua situatii:

1. Ne plingem mereu de probleme... "Vai.. ce tragedie pe capul meu! Au venit zugravii si mi-au murdarit o margine de la parchet! Asta nu e treaba! Nu mai rezist. Vreau sa mor..! Ala nu ma iubeste..! Ce mai vor si profesorii astia cu mine..?! De ce nu ma lasa mama sa`mi vopsesc unghiile lila?! VAAAAI!!! nu m-am epilat astazi! O sa mor din cauza asta!!!"

VERSUS

2. Un anume M.M., fiul de nici 30 de ani al unei bune mame, este lovit de masina in timp ce veneau impreuna dintr-un anumit loc. Este la pamint, lovit.. In bratele mamei sale simte o durere imensa; este mult prea ranit pentru a mai vorbi, ii curge singe din gura, din urechi, din nas.. se sufoca si cu o privire de disperare, cu lacrimi in ochi ii cere ajutor mamei sale. "Ajuta-ma.. ma doare.." se aude in soapta.. Mama il tine, in continuare, disperata in brate, este prea socata si indurerata ca sa mai poata plinge.. Desi si-ar oferi in acel moment viata in schimb.. se trezeste, iata, mult prea neputincioasa. Fiul ei moare. Ea crede ca nu va mai ride vreodata. Incepe sa hoinareasca de nebuna strazile.. Cind ii vorbesti, privirea ei este indreptata inspre altundeva, la fel si atentia. Parca inca asteapta sa i se intoarca baiatul. Insa nu se mai intoarce niciodata. Incepe sa nu mai ii fie frica de moarte pentru ca stie ca moartea este cea care o va purta inspre revederea fiului ei, dupa care e innebunita de dor. Inca se mai gindeste ca si-ar da viata in schimbul vietii lui. Se trezeste si azi cu dorul lui si cu acelasi gind de dor adoarme.

Care situatie e .. sa zicem asa .. mai irezistibila? Care pare .. sa zicem asa .. mai problematica? Cine are cu adevarat probleme in situatiile problematice expuse mai sus? Atunci... de ce ne tot plingem atit pentru micile mofturi?!

Sintem, asadar, mult prea nebuni decit am putea crede. Incredibil.

Cine sint?

2010-05-12T14:24:00.007+03:00

In linistea noptii se asterne peste sufletul meu soapta unui gind in care se zbate ecoul acelorasi intrebari existentiale pe care omul, indiferent daca recunoaste sau nu, si le adreseaza siesi des, prea des. Chiar in mod subersiv, de multe ori fara sa isi dea seama. Pur si simplu aceste probleme existentiale par sa faca, inconstient, parte din viata noastra. Si cine stie, poate ca tihna vietii poate imbratisa fiinta noastra umana doar atunci cind peste cuvinte nu se mai asterne tacerea ci raspunsul. Dar care sint intrebarile? Care este raspunsul...?

Soapta intrebarii "cine sint?", "de unde vin?", "ce sens are viata mea?", "ce sens au suferintele mele?", "unde e fericirea?", "ce este increderea?", "ce este adevarul?", "ce este iubirea?", iar sirul poate continua cu astfel de intrebari care se inlantuiesc intre ele. Fara un raspuns la acest verigi orice sens si forta de traire autentica se pierde si, vrem sau nu, la finalul zilei, atunci cind, in fiecare noapte, ne asternem capul pe perina si continuam sa privim cu o privire intrebatoare la spectacolul stelelor de pe cer care se intrezaresc prin geamul ferestrei noastre ne intrebam asupra identitatii persoanei noastre si a sensului oricarui lucru. Ne rascolesc, de multe ori, fiinta si atunci cind ingindurati ne asezam in fotoliul nostru si ne aducem aminte de momente placute care... nu mai sint atit de apropae de noi decit.. probabil.. cu forta gindului care ne schiteaza un zimbet fad. Sau un dor nebun si sufletul nu mai izbuteste si, nervosi, poate ne aprindem o tigara ca sa cugetam mai profund si intr-o ambianta boema la intrebarile vietii.

Avem raspunsuri la aceste intrebari? De ce ni le autoadresam atit de des? Unde cautam aceste raspunsuri? Le putem gasi in mai multe locuri? Daca e asa, cu ce ar trebui sa incepem? Intelepciunea oamenilor de altadata spune: "cunoaste-te pe tine insuti". Insa intr-o lume care, aparent, a evoluat atit de mult, intr-o lume plina de zgomot, de filme ce antreneaza iluzii desarte sau asteptari neconfome cu potentialul nostru de a darui sau a primi... ce inseamna acest: "cunoaste`te pe tine insuti"? Ce stim despre noi? Cind putem spune cu certitudine "stiu totul"? Sau "am trait totul", acesta din urma sinonim oarecum cu "le-am vazut pe toate"?

Pare nedrept sa traim in fiecare zi ca pe o intrebare. Pare nedrept ca raspunsul unei intrebari sa nasca alte nelamuriri in cugetul nostru. Ar fi o condamnare la disperare. Probabil ca indoiala o fi buna, dar e buna doar daca sporeste credinta in raspunsul care ne intareste certitudinea si siguranta. Altfel, orice intrebare e in zadar pentru ca daca nu vom crede nici nu vom avea un raspuns concret.

La 24 de ani continui sa ma intreb: cine sint? Mai ales cind observ ca ma integrez tot mai greu in niste ambitusuri sociale neconforme cu educatia mea, cu asteptarile mele sau cu potentialul meu de daruire. Se creeaza, astfel, e "economie" de incredere falsa si proasta, relatii interumane de consum disperante in care pentru celalalt contez doar ca o partida de sex, nicidecum ca prieten, sau bun social. Probabil ca cel mai eficient rapsuns poate sa vina din alteritatea fata de celalalt. Adica, identific cine sint in raport cu cine este celalalt. Apoi... daca omul intimpina astazi grave probleme de comunicare cu celalalt, poate fi si normal faptul ca ii este greu sa comunice si cu sine insusi. Avem nevoie de noi, dar si de celalalt. avem nevoie de celalalt intr-un alt mod in care Occidentul ne face sa credem. Pentru ca daca il urim pe cel de linga noi.. cu siguranta ne urim si pe noi. Daca sintem indiferenti cu el, sintem indiferenti si cu noi. Dar daca am sti cit de minunati putem fi de fapt, cu siguranta sentimentul nostru s-ar schimba.

Ramin vesnice intrebarile noastre. Crestinismul ne invata ca raspunsul nostru este in Dumnezeu. Dumnezeu raspunde intrebarilor noastre prin cuvintul Adevarului, Isus Hristos. In paginile Bibliei gasim remarci ale lui Isus la problemele existentiale, fundamentale ale unei vieti traite in tihna. Nu mai are sens astazi sa ne intrebam daca mai este sau nu este asa, daca exista sau nu exista Dumnezeu. Orice incercare de a nega exista Pimului Miscator paleste. Contraargumentele omului de azi nu mai sint stiintifice. Sint doar speculatii. Poate si mai putin de atit, simple opinii.

Imi aduc aminte de drumul Emausului. Doi ucenici care isi ridicau, probabil, intrebari asemanatoare.. Un om oarecare se apropie de ei si le explica cum stau lucrurile. Da raspunsuri intrebarilor lor. Totusi, la fel ca noi astazi, ei par sa inteleaga greu cuvintul adevarului. Fara dovezi palpabile par chiar sa il refuze. Dar in final Il recunosc pe acela care este Izvorul Vietii, raspunsul tuturor nelinistilor omului. Ma gindesc ca la fel si noi, pe calea vietii ne punem aceleasi intrebari, de 2000 de ani primim aceleasi raspunsuri si tot de 2000 de ani parem sa cadem prada acelorasi indoieli. Cine sintem? Sintem crestini in Hristos si dupa modelul lui Hristos. Cum il putem urma pe El? Unde e El? Oare chiar exista? Oare Legea Morala instaurata (de fapt, reamintita doar) de El are o finalitate pentru viata mea? Iata, de 2000 de ani e in mijlocul nostru pe masa Sfintului Altar, iar noi... cit de mult il recunoastem? Ucenicii din Emaus l-au recunoscut doar cind a disparut dintre ei. Pentru noi insa, tirziul acesta va fi mult prea tirziu. Cuvintul lui Dumnezeu este vesnic, dar pentru noi este astazi, iar cuvintul lui Dumnezeu este cuvintul adevarului. Sa nu uitam ca noi asteptam un raspuns al adevarului pentru intrebarile noastre... Cuvintul adevarului ramine singurul raspuns. Cuvintul cel vesnic, pentru ca noi ca si oameni sintem construiti, parca si genetic, sa nu ne multumim cu placeri rutinante care vin si trec, iar o data trecute ne lasa un gol si un amar in suflet. Sintem facuti pentru planuri concrete, definitive, sintem facuti sa ne organizam viata in virtutea unor principii care ne asigura stabilitate, respect, dragoste, afectiune - lucruri mult mai importante decit simpla atentie de consum postmodernista.

Sa nu uitam, ca daca raminem atit de netrebnici in viata noastra morala sociala si interpersonala vom adormi cu aceleasi intrebari. Probabil ca in public nu recunoastem acest lucru. Dar stim ca asa este. In cazul asta, inseamna ca refuzam orice scapare din aparentul absurd al intrebarilor noastre disperante. Dintr-un astfel de unghi, disperarea bate la usa, iar viata noastra nu mai e nimic decit un amalgam de amaraciuni provocate de placeri ce au trecut si ne-au luat o parte din sufletul cel care cindva nu avea nici o griji, nici o taina, nici o remuscare, nici o tristete sau amagire. Pentru ca eram copii si nu stiam sa fim rai, absurzi, mirsavi, ignoranti si superficiali.
Sa tii prelegeri astazi despre legea morala este o provocare fara margini. Intr-o pseudocivilizatie a scpeticismului sau agnosticismului cum poti vorbi despre lucruri pe care nu le tii in mina? Marturia simplei tale vieti nu este un raspuns asteptat. Forta unui astfel de razboi vine din a accepta existenta acestor intrebari si apoi, din a accepta ca, in fond, lipsa raspunsurilor (care ar trebui sa decurga logic) ne lasa tristi. Cei mai tristi. Cei mai disperati. Vinatori de afectiune. Viata e prea scurta ca sa ne multumim doar cu atentii de consum succesive. Prin urmare, cind voi sti cine sint (in deplinatatea persoanei mele si a moralitatii mele) voi putea incepe sa sfidez tristetea, nelinistea, sentimentul indoielii si al neimplinirii de zi cu zi. Dintr-o data, se va putea sa simtim ca totul se umple de sens, ca nimic nu mai pare pierdut, si ca neimplinirea se risipeste in soapta gindului de care aminteam la inceputul discursului meu. Vrem sa fim fericiti. De aceea ne strabat gindul aceste intrebari. Omul face primul pas inspre fericire cind stie ceva despre el ca persoana umana. Sa nu confundam CINE sint cu CE sint. Sint un om plin de calitati construite, consolidate, valorificate pe parcursul vietii. Sint format de diverse medii externe de la mass-media pina la mediul de evolutie. Ramine, deci, comoda in inima noastra soapta acelui "cine sint...?"

Cite-un sut in fund

2010-02-02T15:26:00.000+02:00

Imi dau seama ca oamenii din jurul meu, cei inspre care priveam ca la niste martiri, nu sint cu nimic mai buni decit mine. Sint inconjurat de frustrati social care-mi arunca mie-n brate vina insuccesului lor si ma minjesc pe mine de neimplinirile lor. Inconjurat de persoane care nu au nimic bun de spus despre altii decit despre ei, persoane care chiar traiesc cu impresia ca au ajuns un nivel de existenta la care nu mai au de urcat nici o treapta pe scara virtutilor ci, chipurile, au ajuns in virf inca dinainte de a se naste si acum sed ca imparatii pe scaune de judecata si impart sentinte.

Deunazi am fost numit cersetor pentru ca primesc pachete din partea unor persoane care imi daruiesc fara ca eu sa le cer, sint numit insensibil pentru ca ... habar n-am de ce, cred ca nici cei care ma numesc nu stiu de ce spun asta, sint numit nesuferit pentru ca ... iarasi nu am primit nici o argumentatie clara, decit sentinta pusa in brate. Am observat, insa, ca nici una dintre persoanele acestea, inspre care priveam ca la Sfintele Mucenice si Marturisitoare persoane, nu se deosebesc cu nimic fata de mine. De fapt, ma consider chiar indreptatit sa cred despre mine ca succesul meu este mult invidiat si ca virtutile mele sint, de fapt, mult rivnite. Iata, eu primesc atentie, vorbe buna, laude multe, ciocolata si, ei, care sint plin de har si adevar si inima buna, nu primesc nimic bun de la lumea asta. Si, iata, fierbe minia in ei ca teoria lor cade. Si... normal... ma improasca pe mine cu noroi. Sa nu uitam ca.. numai Dumnezeu stie ce e in inima omului. Poate de aceea El ramine singurul drept judecator.

Am intilnit multi autoconsiderati "maturi social si spiritual". Cind ii veneram mai tare pe ei si opiniile lor, s-a ales praful de ei. Lasa.. sa fiu eu nemernicul si viermele daca asta este pretul pentru care trebuie sa primesc ciocolata. Voi n-aveti decit sa va luati de la magazin. Sa vedem daca va da cineva pe gratis. Doar sinteti plini de iubire si compasiune... Isn`t it?

Omul - martorul vesnic al suferintei

2009-09-22T13:00:00.000+03:00

Este greu sa ne angajam intr-un discurs despre suferinta. In opinia unor intelepti, in fata suferintei, lucrul cel mai de pret este sa taci si sa nu incerci sa rezolvi ceea ce nu are rezolvare. Nu e tot una sa tii prelegeri despre suferinta sau sa experimentezi suferinta, iar cine experimenteaza suferinta doar chef de prelegeri nu are. In fata suferintei nu exista prea multe cuvinte care sa satisfaca auzul. In incercarea de a ne exprima sentimentul profund si dureros al suferintei sufletului, cuvintele din nou nu ne mai urmaresc si ne aflam in fata unui debit verbal cu handicap care nu mai reuseste sa concentreze in simboluri si cuvinte intregul sentiment simtit. De altfel, in ce loc al trupului simtim durerea ca sa ne putem exprima asupra ei? Omul lovit de suferinta devine constient ca el nu are ce sa le mai spuna oamenilor, iar oamenii nu au ce sa-i mai spuna lui. Suferinta e ca un zid care-l izoleaza pe om, il inchide in singuratate, iar orice comunicare este intrerupta. In cele mai fericite cazuri, singurul dialog se manifesta intre om si Dumnezeu, singurul dialog posibil in astfel de cazuri, pentru ca in fata suferintei omul se vede singur in fata lui Dumnezeu. Inspre El se indreapta strigatele sfisietoare, intrebarile, protestele, reprosurile, lacrimile omului.

Exista mai multe "tipuri" de suferinta: suferinta fizica - care provine din alterearea organelor omului; suferinta psihica - adesea traita in tacere, ascunsa; suferinta sociala - provine din dezinteresul si ignoranta poate a celor din jur; suferinta spirituala - care il afecteaza pe crestin in credinta sa in Dumnezeu, cel mai adesea manifestata prin tacerea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care tace mai mult ca oricind altcinva si pare mai absent decit niciodata.

In fata suferintei exista o reactie extrema: insingurarea. Omul se trezeste singur in mod personal cu suferinta lui. Apar si incurajarile celor din jur, dar acestea par sa sune fals, nici o vorba nemaireusind sa mingiie - ramine omul singur in fata lui Dumnezeu, precum Iov. In privinta suferintei, toate filosofiile, opiniile, incercarile teologilor - toate devin falimentare. Mintea umana nu poate gasi sensul suferintei. De ce exista suferinta? Misterioase sint caile Domnului...

Crestinul stie insa ca Dumnezeu, desi pentru moment pare sa nu dea explicatie fiecarei suferinte, ramine tot El care da o valoare si un sens suferintei. Intr-un final, cei mai putin ignoranti reusesc sa priveasca partea plina a paharului, dupa ce toate s-au asezat, zorii invierii noastre spirituale par sa rasara, Dumnezeu eliberindu-ne din disperarea nonsensului, absurdului si inutilitatii suferintei.

Ne intrebam adesea: de ce sufera cel bun? Ridicam des problematica dreptului aflat in suferinta. Nu intotdeauna suferinta se naste din vina omului, adesea sufera omul bun, cel credincios, cel cu o constiinta morala, cel care e capabil sa inteleaga si sa iubeasca... Inclusiv in Biblie, Iov isi exprima amaraciunea, constatind cita nedreptate e pe lumea aceasta: "Cei rai continua sa traiasca. Ii vezi imbatrinind si sporind in putere. Odraslele lor propasesc sub ochii lor. In casele lor domneste pacea (...). Isi petrec zilele in fericire si se coboara intr-o clipa in locuinta mortilor."

O poveste spune ca era cindva un migdal superb care domina intreaga livada. Era fericit, caci in ramurile lui isi gaseau adapost privighetori, mierle si tot felul de pasari care faceau sa rasune vazduhul cu cintarile lor frumoase. Intr-o zi, s-a asezat pe ramurile sale o ciocanitoare care, din instinct, si-a lipit urechea de scoarta copacului. Dintr-o data, aude o forfota de mici larve care rontaiau sub scoarta. Atunci ciocanitoarea si-a infipt ciocul lung in trunchiul migdalului si a inceput sa extraga larvele si sa le manince. Auzind ciocanitul ciocanitoarei in trunchiul sau, migdalul a inceput sa se enerveze: pasarea aceasta ii distrugea scoarta si frumusetea. Pe masura ce treceau zilele, ciocanitul devenea tot mai insuportabil. In cele din urma s-a gindit sa o izgoneasca. Ciocanitoare a plecat, astfel, de acolo. Pentru larve era sarbatoare. In sfirsit, puteau sa manince pe saturate, rontaind nestingherite lemnul. Dupa o saptamina, trunchiul era complet gol pe dinauntru. Intr-o seara, a suflat un vint mai puternic si migdalul s-a prabusit la pamint.

Adesea, durerea devine tot mai insuportabila...si stiu ce zic cind notez asta. Spun si eu mereu ca mi-ar place sa devin genul de om care sa nu aiba nici o griji, nici un gind, nici o remuscare si nici o refulare. Sa nu-mi asez in suflet nici o tristete.. as fi ca si migdalul, imi dau acum seama. Gramezile de ginduri si de lacrimi, de ciuda si de invidie, de refulari si de reprosuri, TOATE ne ciocanesc la cap si in adincul si taina fiintei noastre.. insa cu siguranta trebuie sa fie un ciocanit in favoarea evolutiei sufletului nostru. Daca ne-am alunga ciocanitul constiintei... sufletul nostru unde ar fi atunci?

Suferinta devine totala atunci cind in experimentarea ei dusmanii "te impresoara", iar prietenii te tradeaza si te ocolesc. Atunci cind nimeni nu mai este capabil sa-ti ofere umarul, ci toti te acuza ca te lamentezi si iti plingi de mila. Singurul umar care ne va accepta capul si ne cuprinde gitul ramine cel al lui Dumnezeu, singurul rabdator, singurul milostiv si singurul care-l asculta, intelege si ajuta pe om: "Tu esti Dumnezeu care faci minuni"... Sa nu uitam ca Dumnezeu nu este absent si ne vorbeste in cea mai mare taina a fiintei noastre in cele mai singuratice momente. Cum ar putea Dumnezeu sa fie absent, El care este prezent peste tot, "in tot locul si in toata vremea"..?

Oricit de mare ar fi suferinta omului, oricit de absurda, de neinteles, de neacceptat singurul lucru care ne ramine de facut este sa ne intrebam "de ce?". Raspunsul va veni. Spuneam cindva ca fiecare zi naste intrebarile ei, dar si raspunsuril ei. La fel, fiecare suferinta naste durerea ei, dar fiecare durere exprimentata cu siguranta naste, intr-o zi, sensul si bucuria ei.

Toti suferim, toti ajungem singuri, toti ne lovim de pumnii aproapelui sau de ignoranta aparenta a celor ce pina nu demult "ne iubeau". Poate ca inca ne iubesc, dar in fata suferintei.. nimeni nu mai stie ce sa ne spuna, cum sa ne ajute, sau ce-ar mai putea face... Curaj!

The third eye - meditation
Asculta mai multe audio Muzica

Geniul raului

2009-09-21T08:47:00.000+03:00

Voi incepe cu omilia IPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit romano-catolic de Bucuresti, din ziua protestului pentru salvarea catedralei Sf. Iosif din capitala:

"Şi încă o dată întrebarea: pentru ce pe noi, catolicii, nu ne iau în seamă autorităţile, pentru că şi noi plătim toate taxele, rezonabile şi nebuneşti? Atâtea! Şi familiile noastre au lăsat copiii să meargă în străinătate să lucreze. Şi acest lucru de multe ori, dacă nu încontinuu, înseamnă umilire, înseamnă nedreptate. Şi noi, catolicii, asistăm de ani de zile la certuri politice care demonstrează că nimeni nu se gândeşte la binele comun al acestei ţări, ci numai la interese personale şi politice. De aceea trebuie să ne convertim, trebuie să ne schimbăm! Şi prin schimbarea noastră să aducem ceva nou, ceva bun în ţara noastră, în societatea noastră. Să fie mai multă bunătate, mai multă înţelegere, mai multă solidaritate, mai multă atmosferă creştină, nu de ură, fiindcă altfel mergem pe o cale care nu ne promite decât rău ca popor, ca naţiune. red că există în poporul nostru atâta forţă şi atâta inspiraţie încât să depăşească răul prezent! Cred că există în societatea noastră atâta solidaritate încât să elimine răul şi pericolul public, de orice natură ar fi! Cred că prin schimbarea noastră interioară, poate vreţi un alt cuvânt, dar eu îl spun pe acesta căci este din Evanghelie, cred că prin convertirea noastră putem schimba ceva din drumul şi din destinul poporului nostru! Altfel, nemulţumirea noastră poate să rămână, cum spune Eminescu, ca o spaimă împietrită. S-a ajuns prea departe cu multe lucruri! Mă gândesc la un lucru la care nu mi-a dat nimeni răspuns: suntem o ţară bogată şi bogată în mulţi săraci! Pentru ce? Noi avem petrol, avem munţii, avem gazele naturale, atâtea bogăţii! Trebuie ca să ai geniul răului ca să administrezi în acest fel o ţară. Nu se poate!"

Ei bine, IPS Sa are mare dreptate. E foarte curios cum se folosesc oamenii de propriul geniu al raului in a-si atinge anumite scopuri ale propriului grup de interese (de multe ori nici macar grup, pentru ca nu sint capabili sa faca parte din unul), scopuri care, in final, se dovedesc a nu mai avea nici o valoare, precum un leu care se devalorizeaza; si ne chinuim o viata intreaga sa ii stringem iar cind i-am vazut strinsi sa nu mai aiba nici o valoare, monedele respective nemaivind nici o acoperire. Pentru ca lumea este intr-o continua dinamica. Pacat ca este intr-o continua dinamica a raului. Din rau in mai rau. Si-mi ridic intrebare: cum pot trai (linistiti si fara nici o griji sau remuscare) acesti oameni, care traiesc foarte fascinati in iluzia lor ca au reusit sa stapineasca lumea. Cum de ramine atit de adormita, laxa constiinta din ei? Si sa zicem ca doar sint eu putin iritat acum. Dar, din nou ma intreb: cum de pot oamenii sa traiasca ducind o viata asa, in lupta pentru putere sau cistig intr-un ritm atit de tensionant: tensiune pina la cistigarea puterii, tensiune ca sa nu piarda puterea din mina, tensiune pentru ca nu stiu ce sa faca cu puterea ce o detin, tensiune dupa ce pierd puterea (ptr ca totul e desertaciune si, la un moment dat, nu mai avem decit de pierdut din ceea ce este material - o vorba veche spune "cistigi sau pierzi. Tot pierzi.") si se afla in sevrajul de a fi dependenti de ea si a nu o mai avea (pentru ca in momentul in care te obisnuiesti cu un ritm de viata luxuriant iti e foarte greu sa te intorci inapoi). Ca sa nu mai vorbim de tensiunea din momentele in care sint trasi la raspundere. Istoria ne dovedeste ca raul nu are nici o finalitate, iar omul se incapatineaza in a-l executa de la capat... Istoria ne dovedeste ca raul si alegerile cu consecinte negative impotriva comunitatii nu ramin nepedepsite, si totusi... le facem, considerind mereu ca sintem mai inteligenti, ca putem sa ne hazardam in distrugerea lumii fiind ferm convinsi - in travaliul nostru psihologic - ca "lasa... eu sint mai destept... n-o sa ma prinda pe mine nimeni... mie nu mi se poate intimpla" Oameni care merg la Biserica sa se roage lui Dzeu pentru a-i ajuta sa fure, sa injoseasca, sa distruga in continuare. Ignoranta si timpenia unui rau care se autointituleaza geniu. Mai trist, sau ingrijorator e cind oameni cu cite doua, trei facultati se angajeaza in fel de fel de grupari sectante care se ghideaza dupa halucinatia ca stapinesc pamintul si sufletele oamenilor. Dar noi stim ca ce avem in suflet si in constiinta nu ne poate fura nimeni. Cum ar putea cineva pune mina pe gindurile noastre inalte? Pe valorile noastre? Ramine de vazut daca acceptam sa raminem fideli virtutilor noastre, pe care le-am cistigat muncind pe brinci, sau, cu multa placere, vom alerga cu bratele deschide inspre zidul care ne va sparge capul de dragul trendului, valului si a modei autodistrugerii. Sa nu uitam, totusi, ca la un moment dat se impun anumite negocieri ("fiti sireti ca serpii" spune Hristos). Dar negocierea ramine o cale de echilibru. Pe cind, compromisul este o cale disperata de manifestare a slabiciunii si a lipsei virtutilor.

Lumea se complace tot mai mult intr-un rau, intr-un nimic din care nu va ramine nimic... Ciudat... n-as rezista prea mult intr-un astfel de ritm. Dar, in final, iubirea ne va salva. Pentru ca ne lipseste tot mai mult. Omul s-a saturat deja sa mai fie distrus.. ramine de vazut cind se va satura sa se autodistruga. Iubirea, il va remonta si va da un nou sens existentei lui, adevaratul sens al existentei pe pamint: nu supravietuirea, nici stapinirea ci dăruirea si caritatea. Ptr ca in aceasta lume ne aflam printre ceilalti, iar caracterul acesta social, de sociabilitate, al persoanei umane, adica existenta noastra printre ceilalti nu se explica decit prin necesitatea efortului nostru decent in favoare celui care are nevoie de el. Noi nu traim doar pentru noi, doar aici si acum si dupa ce murim noi.. totul se termina. In urma noastra ramine ceva (logic ca pentru cineva - societate, grup, familie, o persoana). Bun sau rau? Vom alege noi. Avem toate resursele de fi oameni buni.. pentru ca, slava Dlui, in partea asta e Europei, sau a lumii nu ne luptam cu foamea, cu teroarea ci doar cu psihoza si cu gindurile. Dar sint convins ca gindul bun va invinge psihoza si naivitatea turmei.

Yanni...

Domnul a asezat in tine izvoarele vietii

2009-09-09T20:39:00.002+03:00

De ziua Nasterii Maicii Domnului, la sanctuarul Maria Radna din Lipova, o interpretare angelica a pslamului 86:

Demnitate vs. injosire

2009-08-05T17:04:00.003+03:00

Aud adesea vorbindu-se despre oameni care sint demni in sensul ca "refuza un ajutor" in favoarea demnitatii lor. Ma indoiesc ca asta este sensul real al (conceptului) demnitatii. Ma explic. Mai jos.

Omul este o fiinta limitata (alaturi de orice alta existenta perena). O fiinta limitata de conjuncturi, inaptitudini, incapacitatea de a-si actualiza anumite potente, circumstante sociale (defavorizatii), etc. In fata limitarii lui, omului nu-i poate ramine alta solutie mai optima decit demnitatea de a-si accepta limitarea: "de aici incolo nu mai pot". Aceasta este adevarata demnitate: "Pina aici am putut singur. De-aici incolo, am nevoie de ajutor." A refuza ajutorul atunci cind ai nevoie de el nu mai e semn de demnitate care sa impuna aprecieri sau aplauze din partea cuiva, este (si-am sa fiu rau) pura si simpla prostie. Omul este dator sa lucreze in favoarea celorlalti (omul fiind o fiinta sociala, el traieste intr-o comunitate cu membrii careia interrelationeaza). Este, in fond, si cursul firesc al lucrurilor. In lumina acestui lucru, omul isi poate atinge singur scopul social pina la un punct.. de la acel punct pina la capat are nevoie de doua brate care sa-l mai poarte putin. Cu alte cuvinte, are nevoie de ajutor. Asadar, demnitatea intervine doar in fata acceptarii propiilor limite. Acceptarea ajutorului nu are legatura cu demnitatea. Traseul e: limite (oricare)-acceptare cu demnitate a acestora-primirea ajutorului oferit (nu cersit)-valorificarea acestuia. Nu-mi plac deloc oamenii carora nu le place sa fie ajutati defel doar ptr ca cred ei ca ar fi demni. Nu are nimic demnitatea cu egoismul care incita la refuzul ajutorului oferit (lasa, ca ma descurc si singur, iar daca nu ma descurc, nu mai fac-asta nu e o potrivita atitudine). E bulversant faptul ca unii oameni, cu buna stiinta, refuza un ajutor pentru ca ar fi demni sau pentru ca s-ar simti datori la rindul lor. Oricum, in final, raminem datori intr-un fel sau altul. Insa in momentul in care omul accepta ajutorul oferit, trebuie sa-si impuna conditiile de primire (adica: primesc, dar la rindul meu iti ofer ce pot). Asta e scorul adevaratei demnitati.

Este, intr-adevar, cu totul altceva atunci cind discutam despre cersirea unui ajutor, in fata unor limitari pe care ni le producem singuri, prin ignoranta, intoleranta si indiferenta. Adevarata problema a omului limitat nu consta in primirea ajutorului ci in nesimtirea cu care si-l cerseste si nu face nimic altceva cu el decit sa-l risipeasca. De-aici incolo vorbim despre injosire.

Ma tot gindesc la importanta acceptarii propriilor limite. Daca nu acceptam realitatea aceasta, ne vom consuma prea mult. In final oamenii mor... Si ma tot gindesc.. pentru cine este este moartea un cistig? Pentru cer sau pentru suflet? Poate ca amindoi cistiga. Dar pamintul pierde... De fapt, pamintul a pierdut mereu in fata cerului. La fel si omul.. Iar in fata limitelor si a pierderilor sale, omului demn in adevar nu-i ramine decit sa-si ridice privirea la Cerul care-i va acorda cu siguranta sprijinul sau in favoarea cererii ajutorului. Omul va suferi mereu daca priveste doar la esecurile sale. Imi dau acum seama cit de greu ne putem educa capacitatea de a privi totul din perspectiva sperantei si a succesului.

Sunrise, de la Enigma. Enjoy it ;)

Dincolo de tot, imi lipsesti tot mai mult. Cu dedicatie..

Salvati catedrala!

2009-07-28T11:02:00.000+03:00

Istoricul unui scandal
Miercuri, 04 Martie 2009
Catedrala „Sfântul Iosif" din Bucureşti, monument istoric şi de arhitectură de peste 125 de ani, este pusă în pericol de construirea unei clădiri de 75 m. înălţime la mai puţin de 10 m distanţă.
Un proiect dezastruos: 19 etaje, parter şi 4 niveluri subterane schimbă radical ambientul arhitectural în centrul Bucureştiului şi afectează grav Catedrala „Sfântul Iosif"....

Yanni in Romania?

2009-07-21T10:10:00.001+03:00

View all Bucharest events on Eventful

This is the right time

2009-07-19T13:33:00.002+03:00

Azi e vremea potrivita sa-mi bag picioarele.. Nu pe toate de-o data... Pe rind... unul cite unul... cu multa eleganta.

E racoare... e vara... Cred ca o sa-mi bag si miinile...

Lasa.. c-o sa fie bine.

Let it rain

2009-07-17T16:49:00.003+03:00

In caldura de iulie simt uneori nostalgia serilor de toamna. A diminetilor tirzii... si a frigului in care vintul se juca cu nasucul meu.. si mi-l inrosea.. iar eu asteptam... si se intimpla... si speram.. si visam... iar apoi ne-am oprit..

Dar a fost frumos. De aceea schitez un zimbet, stind cu capul intors, privind la tot ce-a fost. Oricit ar fi fost.. a fost o experienta de zimbet mare.

So.. let it rain again. Sarah Brightman.

Changes

2009-07-16T23:25:00.005+03:00

Puteam rata asta? Zic "asta" de mai jos... Un nou album Yanni.. noi melodii... inca aceleasi ginduri...

Si totusi, ceva rasuna profund si strabate pina departe linistea serii de vara. Se aude chiar ascutit la unele tonuri, inabusind sunetul aripilor pasarilor din zbor, care decoreaza subtil cerul cu prezenta lor, in splendoarea apusului... Imaginea e mult prea rosie.. si-mi aduce aminte de culoare inimii.. singerinde de acelasi dor..

In final, aripile se aseaza una peste alta... Privirea se inalta din piept inspre departari... si asteapta de-acolo ceva; sa se intoarca cineva sau ceva... sau ochii poate inca privesc la ceea ce s-a dus si a produs schimbari in inima.

Yanni - Changes... (2009) LIVE

Yanni - Prelude (prima varianta, cea originala, cu duduk)

Totul pare sa ramina la fel...

2009-07-14T23:41:00.010+03:00

Intrebari si nelinisti.. Indoieli... Ciuda, minie, orgoliu, promisiuni incalcate... In serile calde de vara ma ataca (inca) adesea in momentele cele mai vulnerabile... Desi ma hotarisem sa nu`mi mai ridic intrebari si faceam psihoterapie publica cu mine insumi, ele totusi renasc mereu. In serile calde de vara cind lumea roieste peste tot in jur, cind aerul de afara miroase a lume imbracata la pantaloni scurti si in tricouri scurte, a petreceri in aer liber, a pusti facind zgomot in spatele blocului, a masini mergind sau venind inspre sau dinspre locuri doar de ele stiute... In zgomotul verii, atunci cind lumea intreaga straluceste de viata .. eu nu reusesc sa ma regasesc in ritmul lumii, ma intorc seara obosit acasa, ma asez la fereastra mea, privesc afara, imi rotesc gindurile unul cite unul prin fata ochilor, nu vad nimic in fata... doar imi sprijin capul intr-o parte, pe geam, in aceeasi incapere, pe acelasi intuneric, in lumina acelorasi stele... si-mi pun aceleasi intrebari... am aceleasi asteptari... Astept aceleasi brate, aceeasi privire, poate aceeasi intimpinare precum in visul meu... si mi-e ciuda pentru aceleasi lucruri...

Aceeasi muzica... aceeasi dezamagire... aceeasi pierdere... aceleasi sentimente... aceleasi lacrimi... aceleasi frustrari... aceleasi complexe... aceleasi esecuri... aceleasi vise... aceleasi batai ale inimii... aceleasi tresariri... aceeasi naivitate.... aceleasi ginduri... aceleasi mii de ginduri... aceleasi raspunsuri... aceeasi insatisfactie... aceleasi lacrimi de mila... aceeasi autocompatimire... acelasi dor si... aceeasi oameni... aceleasi mofturi... aceleasi realitati de infruntat... totusi ceva nu mai e la fel: curajul. Este tot mai putin... Credinta...? Credinta.. am si uitat de ea.

Totul pare sa ramina la fel... Ce-as mai putea face? La ce m-as mai putea gindi... ? Doamne... ce mare e prabusirea cind cazi de la inaltime. Si te intorci acasa, la... nimic. La nimeni... Si nimeni nu are o vorba buna.. nimeni nu mai pare sa aiba doua brate... iar daca le are si ti le ofera par sa nu mai ofere aceeasi satisfactie sau... aceeasi siguranta. Iar cine incearca sau pretinde ca te iubeste mai mult te bate la cap. Asa-i ce bine e cind stii ca te asteapta cineva? Cind te intorci la cineva... alaturi de care timpul trece intr-un alt ritm, infinit dimensional...precum cel al sufletelor pierdute printre vise... Iar dupa o perioada plina de tumult, de agitatie, de mici neimpliniri, esecuri sau chiar bucurii simpla vedere a ei sa te linisteasca..

Mi-e dor sa adorm visind. Mi-e dor sa ma mai indragostesc.... Mi-e dor sa iubesc.. si sa zimbesc pentru ca cineva e aici.. sau acolo... undeva unde ajung si... sufletul meu e in siguranta.. iar capul meu se apleaca si se aseaza usor pe umarul sau... ochii se inchid... ziua ramine trecuta si in linistea serii si in ritmurile vreunui imn al serafimilor care cinta in gindul meu sa adorm... in siguranta.. Fara ginduri.. fara intrebari... ci doar cu un zimbet de multumire, cu un sentiment de implinire, de siguranta, de emotie usoara... doar indragostit... Mi-e dor de tine.

Timpul pare sa nu mai aiba rabdare...

Unii, altii au lasat citeva comentarii... De obicei comentariile ma ajuta sa vad din ce perspectiva nu am abordat umila mea postare.
Spunea cineva ca.. "ce fac eu ca sa schimb aceasta stare de fapt?". Pai, observ ca omul nu poate schimba nimic, decit uneori perspectiva din care priveste sau abordeaza uneori realitatea. Nu exista realitati bune sau rele. Exista doar realitate, care in sine este buna. Un lucru devine rau in masura in care omul se raporteaza corect sau gresit la el. Ideea este ca... un pahar are doua jumatati. Mereu le vedem pe amindoua... Nu putem scapa de ele. La fel sint si eu. Sint momentele acelea, ideale cind jumatatea plina se afirma si vedem ce-am cistigat in schimb... Dar nu putem scapa si de jumatatea goala... cind ne uitam in urma si ... vedem ce-am pierdut...
Deci... degetele eu le misc. Dar uneori, se intimpla ca trecutul sa ma/ne copleseasca. Doar ca la mine e mai greu pentru ca.. sint o persoana care traieste mult in trecut.
E adevarat, in final nu putem decit sa lasam vintul si ploaia, si norii sa poarte toata tulburarea undeva departe si atunci orizontul se mai deschide o data. Dar noi stim ca curentii de aer circula ciclic... Si la un moment dat revin si adierea tulburarilor ne copleseste... Din nou... Asta nu inseamna ca intram in depresie. Ci ca asteptam sa treaca. Nu fug de asta. Sint zile sau seri, sau nopti in care pling, ma enervez, mi-e mila, mi-e ciuda... dar traiesc starile respective si apoi merg mai departe. Ma enervez si apoi merg inainte, pling si apoi merg inainte, si asa mai departe. In fond si in final, putem reusi sa privim totul din perspectiva sperantei. Dar vine ziua lacrimei.. si nu poti fugi de ea. Si acum, cind ma gindesc la asta, incep sa ma apreciez. Da! pling, mi-e dor, mi-e ciuda, mi-e mila, ma enervez, ma minii sau poate sufar. Si am curajul sa fac asta.

Curind...

2009-05-23T08:19:00.003+03:00

... imi voi propune sa-mi ales amprenta refelctiei asupra crizei morale, de care omenirea intreaga se lasa posedata in modul cel mai mirsav. Oameni care nu-si inteleg sensul vietii si nu reusesc sa faca ceva bun si folositor comunitatii, oameni care nu au nimic in viata lor se angajeaza intr-un dezmat public incercind sa exprime valori pe care, in fond, nu le au si nici nu le vor avea vreodata, indivizi care daca nu reusesc sa aiba lucruri la fel de frumoase ca celalalt... i le distruge din prea multa invidie celui pe care si le-a agonisit prin efortul sau; indivizi si individe care, fiind insetati de captare atentiei celor din jur, se strofoca precum furnicile sa iasa in evidenta, "in vara asta facind tot ce le trece prin cap... aaaa.... aaaa....". Astia nu trec neobservati niciodata si, bineinteles, sint notati la catastif. Pacat insa ca nu-si cunosc nota.

Pe curind. Aa, si inca ceva, iubiti... nu conteaza pe cine, sau cind... conteaza doar sa iubiti in fapte, nu doar in concepte pe care sa nu le intelegeti, jucindu-va cu vorbele, ranind oameni care, in fond, nu v-au facut nimic rau...

Of Doamne, de la australopitecus am ajuns la dezmăţoprostoignorantozaur... Ciudat...

Mai jos, un motiv, in avampremiera, pentru toti *****zaurii aceia din regnul protiste, clasa mamifere...

Luna MAI

2009-05-02T00:42:00.010+03:00

Chiar ea... Luna florilor. Luna mea preferata...

E acel miros al florilor, al salcimilor care imprastie o aroma primavaratica unica peste tot care sa-mi aduca aminte ca mai imbatrinesc cu un an? Un miros de flori, un mir resimtit in oxigen sa-mi fie acel ticait al ceasului care anunta trecerea timpului? E interesant. Privind partea plina a paharului, lucru pe care greu il obisnuiesc, inteleg ca poate fi un bun semn pentru a intelege ca trecerea timpului poate fi, in final, un lucru bun. Un timp trecut cu folos, un timp petrecut in favoarea celorlalti... Acesta este anuntul dat de mirosul florilor, si aceasta este aroma trecerii cu folos a timpului. In acelasi timp, anuntul ca o perioada data s-a scurs si o alta urmeaza, iar aroma lucrului bine facut ma incurajeaza pentru urmatoarea perioada. Destinul s-ar putea sa-mi traga cu ochiul, nu?

Imbatrinesc... Mereu am fost obsedat de asta. Mereu am avut impresia ca timpul trece prea repede. Iar acum, in linistea serii de mai, iata-ma pregatindu-ma de ziua mea, gindu-ma la mii de lucruri, din trecut si din prezent, incercind sa fac usoare speculatii pentru o buna construire si consolidare a viitorului, care, in opinia mea, nu poate fi fundamentat solid decit in asumarea cu responsabilitate a experientelor trecutului. Sa ma gindesc la trecutul ultimilor 23 de ani? Sau a ultimului an...?

Mereu am fost o persoana mai retrasa, cu gindurile mele, asteptind in linistea si ritmul meu ceva interesant, dar parca in ultimii 4 ani totul a inceput sa devina din ce in ce mai gri... Conjuncturile au inceput sa fie tot mai neprietenoase, imprejurarile cel putin ciudate, iar experientele sa ma marcheze intr-un mod profund. Sa fie de vina frustrarea unor lucruri incepute si neterminate, sa fie slabiciunea de care dau dovada tot mai des, sa fie un sentiment de iritare peste tot in aer, sa fie mercur retrograd - ca tot e la moda? Nu stiu... Spunea cineva ca cunoasterea de la Dumnezeu este singura adevarata si pe care s-ar bucura sa o aiba orice persoana. In mod paradoxal, in acelasi timp aceeasi cunoastere produce suferinta pentru ca nu reusesti sa o impartasesti celor ce nu o au ci continua neputinciosi sa traiasca, pe mai departe, in lumea lor marunta, de pe azi pe miine, cu tentatii, provocari, iluzii si deceptii care vin si trec... Mai mult trec decit vin.

8 Mai - 23 de ani... acesta este deocamdata scorul experientei vs viata. In fiecare an, pe 8 mai, sa ma bucur de viata sau de experienta cistigata? Nu exista zi in care sa nu se nasca intrebari... precum nu exista zi in care sa nu se nasca raspunsuri. Ce au fost ultimii 4 ani? Bucuria si extazul descoperirii unei vocatii care la un moment dat s-a ascuns si m-a indepartat de idealul prim, m-a condus inspre un alt vis si inspre sansa de a ma darui intr-o alta forma. Iata, ocazia ivita de a face ceva... Iar pe de alta parte, tot acelasi interval de timp m-a pus fata in fata cu curajul: acela de a cunoaste diverse persoane, care au venit, au trecut... dar care m-au marcat, atit ele cit si imprejurarile respective. Tot ca o consecinta am deprins si curajul de a respecta limitele care din proprie initiativa se impun in unele relatii. Iar faptul de a spune stop si de a nu da apa la o moara stricata e un act de curaj.

Ziua mea... moment care, inevitabil, ma face sa ma gindesc la viata mea, la cei 23 de ani de care ma fac vrednic, la cel aproape un an de blog, la persoanele pe care le-am intilnit, la iubirea a carei potenta mi s-a sters din suflet in momentul in care persoana careia i-am daruit`o in modul cel mai total a primit-o in miinile sale si a disparut de tot cu ea, strivindu-ma. Am inceput sa`mi cunosc soarta tot mai bine: "vei ramine un suflet pierdut printre vise..." parca mi-ar fi spus ursitoarele din basme la nastere. Visele se nasc mereu, le vad mereu in fata ochilor, dar orice forma de energie care ar putea sa le indeplineasca a pierit deja. Cind iti vezi visele si asteptarile incercind sa se formeze si sa se implineasca, iar apoi cind mai trebuie asezata doar o caramida totul se darima... apoi daca nu-i Dumnezeu reperul tau, te pierzi printre punctele cardinale rautacioase. Sau poate doar visele au fost iluzii utopice, iar asteptarile prea mari... Si totusi, unele intrebari ramin fara un raspuns concret si, astfel, ramin doar cu efortul de a incerca sa-l aflu in ceva ce e mai concludent decit orice.

Si totusi, viata merge inainte pentru ca scopul nostru, si implicit si al meu, este altul: acela de a ne darui celorlalti, construindu-ne astfel o vesnicie perfecta dincolo de viata in trup. Oamenii manifesta prea multa ignoranta unii fata de altii, e timpul ca cineva sa le arate atentie si dragoste. E timpul sa incepem sa devenim suflete pentru visele altora si sa nu mai raminem pierduti printre iluziile noastre, care cred ca sint tot mai mari in proportie cu oferta de suflete care a mai ramas. Ar putea fi un ciclu care sa schimbe lumea. Ar putea fi momentul pentru a ne accepta si a ne valorifica in mod responsabil menirea: de a fi oameni.

Viata merge inainte si, oricit am trai in ea, e prea scurta ca sa o traim mintind, sperind la concretizarea propriilor noastre minciuni, viata e prea scurta ca sa o traim tratind, ignorind ce e frumos in ea, viata e prea scurta ca sa nu dam o sansa dragostei, increderii, prieteniei, intelegerii, pacii, armoniei, linistii, curajului, emotiilor, sentimentelor, iubirii. Viata e prea scurta ca sa nu o traim cu folos ci doar haotic, tumultos si in mod pervertit... Viata e prea scurta ca sa nu dai o sansa lucrurilor frumoase si e prea scurta, totodata, pentru a nu da o sansa si partii pline a paharului sa se afirme... Cel putin asa cred eu. Viata e prea scurta pentru nimicuri. Traim si avem ocazia sa facem ceva, sa lasam ceva in urma, dovezi ale existentei noastre in trup si mai ales cu suflet. Avem sansa sa lasam istoriei constiintei umane istoria si succesul unui suflet si a unor virtuti si valori care ne indeamna de la sine sa tacem si ascultam cind interlocutorul nostru vorbeste, sa aducem argumente critice intr-un discurs si nu argumente distructive, sa promitem semenilor nostri ca vom incerca sa facem lucruri bune nu sa dam avint tuturor fanteziilor, ne mai indeamna sa avem rabdare si sa intelegem ritmul celuilalt. Nimic nu e mai usor decit a distruge, a ignora, a spune nu, a cleveti, a batjocori, a invidia, a uri, a intoarce spatele, a arunca vorbele care sa raneasca sufletul, nimic nu mai e usor decit nu...

In rest, sint OK.
Asezat pe acelasi scaun, in linistea aceleasi seri, cu aceeasi privire strecurata pe fereastra, cu aceleasi ginduri dar cu noi propuneri si noi perspective ma intorc in gindul meu la tine, iar lucrurile parca recapata acelasi sens si aceeasi valoare pe care au avut-o cindva... Aceleasi ginduri, aceleasi soapte, acelasi miros, aceeasi aroma a acelorasi flori, iar eu... aceeasi floare inchisa cu aroma pierduta, dar de aceasta data cu privirea inainte, privind inspre un orizont mult mai larg si mai indepartat decit de obicei... Si iata-ma repetind: ceva de moment, sau o parta spre un nou vis sau o noua dezamagire? O noua ploaie de mai care sa`mi stropeasca pamintul
La multi ani si sa traiesc!

Levitez

2009-03-27T15:17:00.000+02:00

... si sint usor

Iarta-ma

2009-03-07T15:14:00.000+02:00

Iarta-ma ca nu am fost acolo atunci. De fapt, nici acum n-as putea fi. You`re smart, o sa pricepi.

Iarta-ma, de asemenea, si pentru faptul ca n-am reusit si n-am fost destul de puternic si de versat in a te convinge sa mai ramii...

Iarta-ma si pentru altele... Incearca, de fapt, sa ma ierti pentru toate. Caci eu n-am pentru ce sa te iert.

Keep on dreaming...

2009-01-12T23:55:00.001+02:00

... ascultind aceste incintatoare ritmuri, imnuri, elogii aduse inimii si imaginatiei mele, ei bine, visul meu zboara departe...

... il blocheaza un mal, peste care nu pot trece. Dincolo? Dincolo e viata, e sensul; dincolo e esenta si motivatia reala a tuturor sfortarilor din viata. Dincolo te ating in vis. Gindurile noastre se ating si-si soptesc glume ca altadata, dincolo gindurile noastre se iau din nou la misto, facind caterinci despre nimicuri, facind haz de necaz... Dincolo vreau sa ajung. Dincolo te intrezaresc pe tine intr-o silueta invesmintata in glorie. Nu este gloria ta, ci este a Aceluia care te-a luat in bratele sale si ti-a daruit din aurul transcendetei sale eterne. Intrezaresc si alte chipuri ale acelora care au avut norocul de a primi o calatorie spre celalalt mal poate inainte de vreme si care m-au lasat, la fel, in asteptare. In asteptarea a ceva nou. Acolo sint toti cei care mi-au mingiiat moralul si persoana in viata... Acolo voi ajunge si eu in final. Pina atunci imi ramine visul pe care-l traiesc pe aceasta parte a riului.
Visul se intoarce... Dorinta ramine... Dorinta ma poarta, ma indeamna... Responsabilitatea ma obliga...
Imi scobesc creierii de amintiri, dar uitarea ajuta? Nu va fi uitarea adevarata moarte a lor? Offf... parca nicicum nu-i usor. Echilibru? Nu-i pentru pasionali ca mine...

Revin pe pamint, revin in mine; un fum risipeste imaginea din vis. Un sunet al unui claxon ma trezeste. Vintul imi mingiie privirea si-mi produce o lacrima, pe care o ascund. E tainica tristetea mea, nimeni nu trebuie s-o cunoasca. Nimeni nu trebuie sa stie. Nimeni nu o va intelege. Nimeni nu merita sa o cunoasca...

Revin in miscare, in zgomot. Inca sint in spatiul limitat... Inca sint in timp... Inca imbatrinesc... Inca astept...

Offf... offf... offf...

in memoriam

2009-01-09T01:02:00.002+02:00

La un moment dat peregrinarea pe pamint, existenta noastra fizica se termina. Un trup moare pentru a renaste intr-o stea ce va veghea asupra celor dragi in vesmint de lumina... Cei dragi mor, dar stim ca la un moment dat si noi vom deveni stele alaturi de ei. Totusi, despartirea este grea. Mai ales cind nu ai ocazia sa iti iei ramas bun. Grea... Grea... Grea de tot! Astepti sa treaca o zi, doua ca persoanele dragi sa se reintoarca dintr-o calatorie probabil... de fapt, trec saptamini, luni, ani si ei nu se mai intorc niciodata. O rana se deschide mereu. O rana ce uneori ne va fura privirea si o va reintoarce sa priveasca in trecut, o rana ce va pune persoana noastra in fata trecutului sau, iar lacrima reapare mereu cind privim inapoi peste umar la ceva sau cineva care nu mai e, ci de-acum e un vis... In suferinta noastra sintem singuri. Singuri in fata lui Dumnezeu. Acum e momentul sa dovedim cit de mari, puternici si curajosi sintem.

Era un om minunat si sint convins ca steaua sa va straluci puternic. Imi spunea adesea "sloi de Antlantida". Ma asocia de fapt cu un iceberg, pentru ca era de parare ca eu sint ca un iceberg: cea mai mare parte din mine, partea valoroasa si consistenta e ascunsa. Alteori imi spunea "zuzu". M-a incurajat sa ma merg la dentist, stii? Sincer... mai bine plingeam la dentist decit sa pling acum. Mereu avea cuvintele porivite pentru toata lumea si pentru orice situatie. Mereu fura un zimbet din partea oricui. Mereu era jovial. Mereu fura aplauze mute. Mereu fura o admiratie tainica. Odata, in timp ce ma asculta intimplator la radio sa vada ce lucrez, l-am surprins facindu-i o dedicatie (in gluma)... Asta imi fura mie un zimbet acum. Cind imi aduc aminte de el, de preabunul meu, vrednic de lauda si vesnica amintire, prieten nu o pot face decit zimbind. Si acum, de unde e, imi fura zimbete constant. Noroc!

Dumnezeu sa-l ierte...

Din tineretea mea...

2008-11-27T23:37:00.003+02:00

sa traiesc. Ma gindesc chiar sa`mi fac o dedicatie.. Ce vremuri.. nici o grija, nici un gind, nici o taina, nici o neliniste, nici un raspuns... nimic. Doar un cap plin de vise. Ca si acum. Acum ma ingrijorez doar pentru ca visele alea nu se mai implinesc nicicum.
Vise sau mofturi? Habar n`am...

O tempora! O mores!...

2008-11-23T15:34:00.002+02:00

Iti amintesti de vremurile astea? Imi aduc aminte cum fratele meu intirzia mereu dimineata la scoala pentru ca statea sa asculte melodia asta - era difuzata frecvent la ore de maxima audienta...
Era binevenita la vremea aia. Acum chiar daca nu ma mai bucur de piesa - ea ramine totusi un simbol purtator al unor semnificatii, sau, mai bine zis, al unor timpuri la care nu ne vom mai intoarce vreodata - timpurile copilariei mele de la oras, in care afara era frig, era noapte desi era dimineata, iar fratele meu statea cu o mina pe clanta de la usa hipnotizat de aceasta melodie asteptind sa se termine si sa poata iesi in liniste si pace din casa pentru a merge la scoala... iar eu? eu asteptam si pe atunci sa vina primavara in viata mea, adormind la loc, pentru ca eu mergeam la scoala de dupa-masa...
O tempora! O mores...

Tipa care cinta cred ca are acum un alt nume de scena: Jessica Folcker si cinta, de exemplu, Tell me what you like... nu stiu sigur, cred doar, seamana vocea enorm.

...trecerea timpului

2008-11-08T13:51:00.005+02:00

Se scurge timpul pe linga mine, in mod paradoxal, tot mai greu... Speranta despre care le vorbeam altora se stinge... Rabdarea se consuma parca fara rost.
Tu ramii intre viata si moarte...
Oare e dinadins? Oare e cu vreun rost? Oare e degeaba? Oare te-am intilnit degeaba? Oare simt degeaba?
Oare cei ce citesc rindurile astea gindesc inainte de a lasa comentarii?

Despre scopul vietii noastre...

2008-10-25T23:38:00.005+03:00

Facem o incercare sa meditam la asta? Nu incerc sa dau un raspuns exhaustiv. Incerc doar sa arunc impreuna cu voi o privire.

Pornim la drum cu o noua intrebare. Care este scopul nostru? Un raspuns care sa ne insoteasca in peregrinarea noastra pe aceasta lume. Vorbeam recent cu cineva care suferea de o mica depresie cauzata de o drama personala. O persoana care nu reusea nicicum sa se integreze in societate si in exigentele impuse de ea. O persoana care nu isi gasea scopul si nu stia cum sa satisfaca societatea. Si de aici mica drama: "ce caut eu in lumea asta? De ce ma mai tirasc pe aici?". Acuma, cu siguranta fiecare dintre noi are momente de deznadejde majora in care se da cu capul de toti peretii, momente in care nu mai stie ce are de facut. Se poate intimpla adesea in doua situatii, cred eu: in primul rind in momentele in care dupa ce am depus eforturi majore pentru a sustine o activitate aceasta esueaza, sau ni se reproseaza ca nu e suficient, sau pur si simplu sintem noi autoperfectionisti si suferim de boala neajunsului (niciodata nu e bine pentru noi, trebuie facut mai bine) or, efectiv, al doilea rind, ne aflam intr-o stare de asteptare, intr-o putoare extrema in care consideram ca nu avem absolut nimic de facut, nu stim ce sa facem, raminind niste victime ale unei asteptari - asteptam sa vina altcineva care sa ne impulsioneze si sa ne schimbe viata, altfel spus niste vinatori de senzational si spectacol in viata noastra, fiind convinsi ca doar asta ne poate anima.

In ultimul caz cred ca e vorba de o depresie adolescentina, care in mod normal nu ar mai avea ce sa isi afle locul in viata noastra, in personalitatea noastra presupunindu-se ca aceasta a ajuns la o anumita maturitate, dezvoltare in urma unor experienta de viata. La o anumita virsta devine rusinos sa spui asa ceva sau sa adopti o astfel de atitudine fatalista fata de tine si, in fond, si fata de cei din jur. Daca noi nu avem suficient curaj incit sa ne schimbam viata, sa privim in jur si sa captam acele energii si lucruri care ne pot schimba viata, ei bine, n-o sa vina nimeni sa faca asta. La fel cum asteptam din partea altora sa produca spectacol in viata noastra, la fel de bine trebuie sa fim si noi capabili de a face acest lucru. Fiecare dintre noi este dator si CAPABIL de a face spectacol. In fiecare dintre noi exista aceasta potenta, ea doar trebuie actualizata, adusa la suprafata, fiind in fond un rezultat al exprimarii experientelor de viata si al diferitelor conexiuni care se realizeaza in urma dobindirii acesteia. Dar superficialitatea blocheaza actualizarea acestei potente. Normal ca astazi e mai usor sa spui "nu pot", "nu stiu", etc decit sa pui mina si sa lucrezi in acest sens. Orice activitate e grea si ridica semne de intrebare la inceput. Avem curaj?

In primul caz e vorba de ceea ce scriam mai sus, pe de o parte, plus inca ceva: factorul uman (extern fireste). Adica celalalt. Poate fi, bineinteles, normal ca lipsa aprecierii eforturilor noastre pina la un moment dat de catre celalalt sa ne deznadajduiasca. Asta nu inseamna ca le lasam pe toate naibii. Imi spunea cineva la un moment dat ca indiferent de ce intilnesc in jur sa am curajul sa o iau de fiecare data de la capat. Mereu pare ca ceea ce am facut este insuficient, ca nu-i bine nicicum. Poate ca lumea are dreptate. Ne poate strica cumva sa o luam de capat? Ce am avea de pierdut daca i-am satisface pe ceilalti dupa cum au ei nevoie? In fond, si noi avem nevoile nostre care trebuie satisfacute. Cu alte cuvinte, si noi procedam la fel uneori. Avem mintea deschisa pentru a intelege? Nu... Si la fel si in acest caz, singurul lucru pe care il denota o astfel de atitudine din partea noastra este prostia si superficialitate. Normal ca dupa ce am depus niste eforturi sa vrem sa ne odihnim, nemaiavind timp si chef si rabdare sa o luam de la capat pentru cineva care nu da 2 bani pe efortul nosru. Iar asta este o atitudine categoric gresita. Daca o vom lua`o de la capat vom putea dovedi ca sintem de doua ori mai buni, in primul rind pentru ca s-ar putea sa fie un succes de aceasta data si, in al doilea rind, pentru ca am avut curajul sa facem din nou asta cu mai multa forta. Daca in drum spre serviciu pierdem autobuzul care sa ne duca ce ne vom face? Ne vom intoarce acasa? Ma indoiesc... Mergem inainte, chiar daca ajungem cu intirziere.
Nu mai putem fi superficiali. Se presupune ca traim timpuri moderne. Astea nu-s modernitati. E primitivism. Ignoranta, superficialitate, fatalitate... Nu ne mai putem permite sa lasam lucrurile asa. Sintem cu totii scoliti, de scoala sau de viata. Avem anumite experiente de viata ale noastre, personale, de care cei din jurul nostru au nevoie pentru a-si completa experientele lor de viata. Orice act de-al nostru are cred, in fond, ca scop stirnirea unor reflectii asupra vietii, asupra sursei acestei vieti, asupra divinitatii, intilnirii divinitatii, asupra posibilitatii de a intilni divinitatea sau sursa vietii noastre, sursa fiintarii noastre. Or prin modul in care ne traim azi viata nu facem nimic altceva decit sa ne indepartam de sursa fiintarii noastre => rezulta dansul nostru nebunesc in bratele mortii, si de aici atitudinile noastre fataliste.

DE CE NE-AM PIERDUT NOI CUNOASTEREA SCOPULUI VIETII NOASTRE PERSONALE? Tocmai din cauza indepartarii de sursa fiintarii noastre. Traim ca niste roboti, fara a medita citusi de putin la adevarurile vesnice. Sintem tentati sa reflectam doar la adevarul zilei de miine, egoist, care sa ma satisfaca doar pe mine, uitind de ceilalti. Zilnic in jurul nostru este agitatie, un virtej de agitatie cotidiana care, cu sau fara voia noastra ne copleseste. Captivi ai clipei trecatoare, prizonieri ai cotidianului, raminem incremeniti in prezentul si in banalul fiecarei zile. Evolutia tehnologica exploziva a timputilor noastre, cultul banilor si materialismul derizoriu ne indeparteaza de esenta umanitatii. Devenim zgirciti cu timpul nostru cind vine vorba de a ne forma spiritual, pentru ca, preocupati in prea mare masura de nevoile materiale imediate, avem tendinata de a ignora lucrul cu adevarat important si singurul peren, propria noastra spiritualitate. Societatea contemporana sufera de un dezechilibru acut intre material si spiritual. Efectele acestor carente spirituale sunt si ele drastice, mai avem putin si o sa ajungem niste roboti, desigur cu maximum de randament si eficienta, insa fara vreo urma de afectivitate. Mentalitatea consumista a societatii contemporane, care in esenta este o mentalitate a irosirii, submineaza si viata morala, il face pe om sa considere necesare tot mai multe lucruri. In epoca noastra predomina conceptia ca fericirea consta in nelimitata crestere a capacitatii de consum. Cresterea maxima a profitului devine idealul care dirijeaza viata personala si sociala a oamenilor, dar si mijlocul de-a le submina calitatea lor morala. In modul acesta societatea se preschimba intr-o uriasa masina de consum, iar omul intr-o simpla piesa a ei. Viata economica se autonomizeaza si se dezvolta sufocand viata spirituala, in vreme ce omul devine prizonier propriului individualism.

Melinda Dumitrescu - Spirito Santo

Pana la urma scopul nostru este sa fim fericiti. Cum am putea fi asa? Sclavi ai banilor, ai sclipirii efemere, ai aparentelor inselatoare, proprii nostri sclavii pana nu vom reusi sa rupem lanturile grele ale cotidianului efemer care nu ne lasa sa tindem inspre eternitate si libertate - scopul nostru dupa cum am afirmat si mai sus. Scopul nostru nu este sa innebunim cu totii, nici sa ii innebunim pe altii, scopul nostru nu este sa na gindim la scopul nostru. Scopul vietii noastre este sa ne constientizam deja scopul efectiv si sa`l aplicam concret. Experientele de viata, daca le avem, le traim tocmai pentru a ne descoperi sensul in peregrinarea noastra pe pamint, adica scopul vietii, iar scopul vietii nu poate fi valorificat si exercitat decit raportat la celalalt. Scopul vietii noastre este sa facem bine celuilalt - asa nu ne-ar fi chiar atit de greu sa ajungem la realizarea utopiei. Scopul vietii noastre este sa ne valorificam talentul, potentialul, dorintele, visele, trairile in favoarea bunului mers al societatii ("cresteti, inmultiti-va si stapiniti pamintul" le spune Dzeu primilor oameni, dindu-le rolul de administratori ai pamintului si ai societatii totodata) indeplinindu-ne, astfel, misiunea.

In incheiere, care ar fi scopul erorilor care apar in societate? Care ar fi scopul copiilor nascuti prematur, copiilor care mor de foame, copiilor care mor la un an, sau se nasc handicapati, sau a persoanelor cu dizabilitati sau cu diverse afectiuni si asa mai departe? Cred ca asta nu ne priveste pe noi. Nu am un raspuns exact, alte persoane poate ca au reflectat la asta si deja il au. Zice undeva Dzeu ceva din care reiese ca nu trebuie sa nu ne intereseze lucrurile pe care nu ni le putem explica sau nu le putem intelege. Nu trebuie sa gasim in astfel de erori un impediment in implinirea scopului nostru. Asta iar ar fi o atitudine fatalista, nepotrivita: "daca aia care mor de foame sau copiii care mor la nastere n`au scop in lume inseamna ca nimeni nu are." Pe cuvint? Nu ma innebuni. Atunci hai sa inchidem lumina si sa asteptam cu totii sa murim. De aia a evluat lumea pina acuma sa ne impiedicam de un ciot. Nu cred ca trebuie sa ne gindim la aceasta parte a planului lui Dzeu in care intilnim aceste aspecte, pe care le-am numit eu erori. Ele nu sint erori, ca Dzeu nu greseste, sint alte lucruri din planul sau, stie el de ce sint asa. Nu cu lucrurile care nu le putem schimba trebuie sa ne batem noi capul ci cu ceea ce putem face acum, aici, asa, in conjunctura si imprejurarile in care ne aflam. Aici trebuie sa actionam, nu in Africa, unde mor copiii de foame. Cumva Dzeu se va ingriji si de ei precum se ingrijeste de pasarile cerului, daca acestia vor crede in El. Nu sintem noi cei care trebuie sa schimbam lumea cu susu-n jos. Doar Dzeu ramine cel care face minuni. Noi avem ca scop sa facem ceva, un ceva... nu totul. Nu trebuie sa vina nimeni care sa ne dea mura in gura si sa ne spuna scopul. Trebuie sa fim inteligenti si sa`l descoperim singuri. Apoi.. intervine curajul necesar pentru a-l realiza...
Spor...

Un nou vis...?

2008-09-29T15:08:00.007+03:00

Septembrie, luni... parca un altfel de rasarit si altfel de clipe: ceva de moment sau poarta spre un nou vis?

Nu avem nevoie de cineva complex langa noi ca sa fim fericiti si sa avem impresia ca devenim atemporali si aspatiali, nu avem nevoie de cineva care sa se gandeasca doar la visele lui/ei, ci de cineva cu care sa traim fiecare clipa ca si cum ar fi un vis (atit de frumos o traim), nu avem nevoie de cineva cu care sa fim ce el/ea vrea sa fim ci ceea ce noi sintem, nu avem nevoie de filosofi ca sa fim fericiti...

E frumos sa fii pasional si e o stare unica... visez inca mult sa resimt acel fior al pasiunii, insa nu, distanta m-a indepartat de visul meu, de peisajul mirific al unei barci ce parca lega cerul cu terestrul infinit sub apa (oh, da: recunosti imaginea :). Si asta pana ieri... apusul de toamna a fost superb, dar nu mai vreau sa-l vad cu nimeni. Soarele a apus. Si am fost singur cind s-a intimplat asta. Si va ramine inca apus... Sint acum zile ce le petrec rupt de tot, intr-o lume numai a mea. Azi parca s-au schimbat multe, nu ma mai impresioneaza vechile planuri de viitor ce le primeam de la altii, nu ma mai fascineaza vorbele pentru un nou apus super-romantic, incerc sa valorific la maxim ce am azi si... poate voi incerca sa-mi amintesc ce frumos a fost "ieri"...

Pentru cele 18 ore minunate, echivalentul unei clipe din visul meu, multumesc!

Iar acum... as vrea sa ma pierd intr-un nou vis, dar care sa ramina de aceasta data doar un vis, pe care sa nu incerc sa il ating. Pentru ca de fiecare data cind am incercat sa-mi ating visul cu degetul s-a spulberat si m-am trezit.. si era frig.. si eram singur.. si nimeni nu intelegea.. si fulgii de nea cadeau peste sufletul meu.. ca sa nu-l inghete astept acum cu nerabdare un nou vis in care sa-mi pierd si sa-mi ratacesc sufletul...

Damn it...

2008-09-23T13:28:00.001+03:00

Well... this is the way i fell... today... tomorrow, well... tomorrow never comes... :)

Einstein despre Dumnezeu

2008-09-14T14:15:00.003+03:00

Probabil ati mai auzit de asta. O public si eu asa cum am primit textul.

Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: "Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?"

Un student a raspuns ferm: "Da!"

Profesorul a pus o noua intrebare: "Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?"

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: "Domnule profesor, starea de frig exista?"

"Bineinteles!", i-a raspuns profesorul. "Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?"

Proaspatul student a raspuns: "De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism."

"Si, continua studentul, intunericul exista"?

"Bineinteles!" raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: "Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina."

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: "Domnule profesor, exista raul absolut?"

Profesorul ii raspunse "Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului."

"Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!"

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.

Well, nu poti lupta asta. Stiinta nu va putea. Niciodata.

Pelerini in Romania

2008-08-18T11:58:00.008+03:00

Raminem pelerini, tot in Romania... Am descoperit niste peisaje superbe...
Cine a zis oare ca Romania este o gheena? Ei.. ala oricit ar fi el de umblat probail nu s-a umblat pe unde trebuie in aceasta tara si probabil n-a cautat unde trebuie...

Mai jos va prezint citeva peisaje inaltatoare... si nu ma refer doar la faptul ca reprezinta niste inaltimi ale creatiei, adica peisaje montane, ci sint inaltatoare prin insasi natura lor... aceste peisaje si locui care fac sufletul sa se inalte inspre acea divinitate care inca nu a uitat aceste locuri ci inca le imbratiseaza cu vesnicia-i.

Va prezint o Romanie de vis pe un fundal muzical unic ...

Si va mai recomand o coloana sonora... ma duce cu gindul la eternitatea unor locuri, unui spirit, atit de profund, incit ma cuprinde, ma inconjoara si in final ma inalta... Romania...

Melinda Dumitrescu - Spirito Santo

Si inca ceva... Tron in Apuseni

Duduk of the North

2008-08-16T14:08:00.002+03:00

Dudukul - instrumentul din Orient care plinge... Un cintec plins...

In conjuncturile nefavorabile care apar intre mine si restul sint oare eu de vina? Nu inteleg eu pentru ca sint prea pasional si nu`mi cunosc limitele? Sau nu intelegeti voi?

Unde`i problema noastra?

Dudukul ....

Daca iubesc?

2008-08-15T06:17:00.005+03:00

M-a intrebat recent cineva daca am iubit vreodata... M-a intrebat daca am suferit vreodata...

Zimbesc... Pentru ca raspunsul real este urmatorul: fac asta in fiecare zi. Asta este viata mea, cu care m-am obisnuit. M-am obisnuit foarte bine cu mine insumi si cu neimpartasirea sentimentelor mele... Reusesc sa convietuiesc bine cu mine singur... Si nici nu cred ca voi putea deveni genul de om care sa-si petreaca viata alaturi de cineva... Nu ca nu vreau, ci ca nu pot... E caracterul de vina... Si totusi, poate se poate schimba....

Dragostea e iubire. Iubirea, daca este reala, este automat impartasita celuilalt, fara un efort sau vreo excogitatie din partea noastra in acest sens. Pur si simplu iubirea se daruieste pe sine din sine. Iubirea pentru cineva nu ramine un sentiment egoist, ascuns undeva, in secret, fata de cineva ci se impartaseste in mod inevitabil, atita timp cit exista, prin fel de fel de exigente ale conjuncturilor in care se valorifica: o privire, o atentie, o conversatie, un cadou, etc. Altfel spus, chiar daca nu`i declari iubirea, eheheh, tot i`o porti si i`o impartasesti prin gesturi subtile. Chiar daca doar tu stii, dar persoana aia tot beneficiaza de efectul iubirii tale. Drept ii?. Deci iubirea nu ramine in egoism, pentru ca atunci nu mai e iubire, e doar placere...

Bazindu-ne pe teoria de mai sus, avind totodata in vedere ca lucrez 14-15, 16 ore pe zi, din dorinta de a darui si a nu avea cui, apreciati voi daca iubesc sau nu, daca suferit-am din dragoste au` ba...

Impartasesc munca mea pasionala cu o lume intreaga, prin natura meseriei, si totusi, nu`mi ajunge... pentru ca persoana speciala e departe de mine... desi eu sint aproape de ea...

Yanni - Prelude

Adormirea Maicii Domnului

2008-08-14T00:27:00.003+03:00

In primul rind am o datorie fata de comentariul publicat cu referinta la articolul anterior...
Domle`... intr`adevar, oamenii nu au fost niciodata mai breji in folosirea rationala a instinctelor, insa parca erau mai responsabili si parca mai putin ignoranti... Centrul puterii unei persoane nu consta in calitatile sale de bun sexolog sau de bun "facator de dragoste"...

Adormirea Maicii Domnului e o sarbatoare crestina inchinata de catre Biserica Crestina trecerii in eternitate a Fecioarei Maria, femeia care l-a nascut pe Dumnezeu (ma infior cind ma gindesc la acest minunat lucru).

Se poate pune intrebarea "era necesara o astfel de sarbatoare?" Raspunsul cel mai potrivit probabil ca ar presupune cursuri intregi si intense de mariologie (latura a stiintei teologice catolice care se ocupa cu "studiul" Sfintei Fecioare).

Totusi, pe scurt: ca si crestini (si nu numai) credem intr-o eternitate dincolo de noi, in care pasim la un moment dat cu totii (ar fi absurd sa credem ca ne nastem doar pentru a trai ca robotii intr-un timp ca dupa aia sa murim de tot, ca si cum totul s-ar stinge definitiv - daca ar fi asa, care ar mai fi rostul partii spirituale din noi care poseda facultatea legii morale naturale, binele si raul? Alegem dintre bine si rau doar pentru a ne indeplini niste scopuri pamintesti? Ma indoiesc... ) Crestinismul spune asa: cel care moare aici pe pamint, de fapt nu face nimic altceva decit sa se nasca la viata vesnica. Unii dintre oameni s-au bucurat de valorificarea facultatilor morale ale sufletului intr-un mod intens, pentru care Biserica (adica, comunitatea tuturor crestinilor adunati in virtutea acelui adevar, indiferent din unghiurile din care este perceput si modurile in care este valorificat) ii cinsteste, adica ii respecta pentru cit de buni crestini au fost ( la fel cum un angajat al unei intreprinderi este respectat si promovat tocmai pentru ca este un bun angajat - un bun angajat inseamna ca respecta principiile de orice natura ale institutiei respective - e doar un exemplu ). Fecioara Maria este sfinta prin excelenta. Iar dincolo de o psoibila teologie in acest sens, Maria este acel personaj istoric pe care scrierile ne-o prezinta ca fiind un om simplu, cumsecade, iubitor, purtatoare de grija, inteleapta, vorbea doar cind trebuia - nu arunca vorbele nepotrivite, om rabdator, credincios, ascultator, respectuos, intelegator - isi intelege scopul si misiunea pe care le accepta si le valorifica in acest sens asa cum poate ea. Prin toate acestea, indiferent daca sintem mari credinciosi sau nu, aceasta femeie, Maria, merita respectul nostru - fie ca il acordam ca o persoana istorica - fiind e femeie educata, cinstita, necirtitoare ( pe toate le pastra in inima ei, ne spune evanghelia ), model pentru oricare om al societatii, fie ca il acordam cu atit mai mult ca si crestini, ea raminind pe mai departe si un model crestin.

De spus sint multe, am spus doar o mica parte, concentrata in afirmatiile de mai sus... Comentati ce vreti...

Mai jos va ofer ceva ce mi-a atras atentia intr-un mod extraordinar: un fragment din Acatistul Adormirii Maicii Domnului (rugaciune din cultul crestin bizantin) in interpretarea lui Marian Moise. O interpretare superba, muzica psaltica este superba...

Si mai jos o sa ofer ceva mai putin superb, oricum, in materie de muzica tonala este mai bun decit andre-lasa`ma papa la mare :)

Yanni - o minunatie de compozitor. Vi`l prezint cu "Playing by Heart" - avind in vedere ca Yanni este un compozitor de origine greaca si care nu stie citi partiruri, compunind doar dupa ureche, cred ca melodia aleasa este cea mai potrivita, altfel spus "Glasul Inimii". E minunat ;).

Oare ii asta de vina?

2008-08-13T00:10:00.004+03:00

Sa fie oare acest videoclip, implicit aceasta melodie... sau sa n-o luam atit de individualist... sa fie oare acest gen de "opera" cauza exacerbarii poftelor trupului care mutileaza ratiunea, constiinta si orice valoare a fiintei umane, care isi pierde sensul si nu se mai regaseste decit in satisfacerea/potolirea instinctelor/pornirilor animalice?

Melodia are un ritm... placut... capata insa o nunata extrem de senzuala, si devine o "opera" cu o atractie extrem de ispititoare...

So, intensificarea aparitiei unor astfel de opere, care ascund o alta realitate din noi dincolo de costum si cravata, devenind un ghiveci de adjective, atribute sau insusiri monstruoase si nepotrivite firii umane, sa fie cauza degradarii si problemelor oamenilor, care-si pierd dimensiunea valorilor, regasindu-se doar in .... chestia asta ... de mai jos?

Vai de capu vietii mele...
Viata capata atribut de orgie...

De asta sigur n`a auzit nimeni :)

2008-08-12T00:16:00.002+03:00

De la sufletul meu...
... pentru ciini si pisici... ca asa se face cu margaritarele nu? :)

Glumesc...
Dedicatie cu toata dragostea...

O sa va spun ce simt.. cindva.. curind...

Cristi Nistor - Fara Tine (din Ludus baiatu`).

fara tine
Asculta mai multe audio Muzica »

Rabdare

2008-08-03T18:29:00.006+03:00

Viata noastra se constituie din momente pe care le traim in sensuri mai mult stricte. Nu am intentia aici si acum sa ma leg de aceasta tendinta sociala. Ideea este ca in peregrinarea noastra pe pamint sintem intimpinati in conjuncturile care ni se ivesc si in care ne integram de catre situatii diverse carora trebuie sa le tinem piept asa cum e mai potrivit, cu bucurie sau fara. Absenta bucuriei nu poate insemna decit prezenta tristetii, a nelinistii, a framintarii, etc.

Cu siguranta toata lumea este tentata sa creada ca ar fi mai bine sa intimpine doar bucurii, care sa ramina in viata noastra mereu colorindu-ne-o in nuante deschise in mod constant. Un dicton romanesc spune: "Ti s-a urit cu binele". Si chiar asa este. Am avea oare rabdare sa traim vesnic doar cu bucurie? Categoric spun ca nu, si nu pentru ca bucuria ar fi ceva rau, ci datorita faptului ca n-avem rabdare sa raminem intr-o anumita constanta. Ne-am dori tot mai multa bucurie pina cind n-am mai sti ce sa facem cu ea... Unde am ajunge? Sufletul nostru.. unde ar fi atunci?

Si totusi toata viata noastra este extrem de condimentata. Ne incearca fel de fel de sentimente vis-a-vis de noi insine si vis-a-vis de cei din jur. Pe de alta parte sintem pusi de a tine piept unor situatii pe care le consideram critice, cum la fel de bine sintem pusi in fata faptului de a astepta bucurii promise intr-un mod nerabdator. Si rabdarea apare deja ca o provocare.

DEX spune asa: "Rabdare = Faptul de a răbda; capacitate firească de a suporta greutăţi şi neplăceri fizice sau morale; putere de a aştepta în linişte desfăşurarea anumitor evenimente".

Nu vorbim aici de rabdarea acceptarii unei torturi. Vorbim despre rabdarea in a face fata situatiilor sociale. De fapt, la orice am face referinta in acest sens, ma gindesc la existena unui fir rosu, unui "algoritm" al valorificarii rabdarii.

In relatiile cu ceilalti intimpinam un curs al lucrurilor interesant si greu previzibil. Insusirile sau lipsa unora dintre ele din celalalt ne impinge parca la a-l cataloga in diverse moduri, in final ajungem sa-l bruscam prin comportamentul nostru fata de el. De multe ori credem lucruri urite despre ceilalti pentru ca nu sint asa cum vrei noi sa fie. Si dorind probabil sa il aducem la anumite standarde ale noastre folosim in acest sens o pedagogie proasta: tipam la el, il injuram, il criticam, il lovim, il desconsideram sau cel mai rau, il ignoram. Si sint multe altele. Dintre acestea putem valorifica numai una: critica constructiva, adica pornim de la ceea ce nu are pentru a ajunge la a-l ajuta sa posede ceea ce n-are. Valorificarea eficienta a actiunii de a critica va avea succes doar atunci cind pedagogia va fi potrivita. Or, pedagogia nu avea succes fara a fi infaptuita prin rabare. Cum putem avea rabdare cu ceilalti daca ei nu reprezinta pentru noi decit un cod numeric personal din buletin, un simplu altul...

Problema porneste de la noi. Nu reusim sa-l intelegem pe celalalt, nu reusim sa-i intelegem si sa-i acceptam ritmul de a fi, de a se darui, de a intelege, de a-si valorifica anumite capacitati, talente, potentialuri, etc. Problema consta in lipsa acestei intelegeri. Noi nu intelegem. El cu siguranta ne intelege. Probabil ca nu le poate face pe toate acestea spontan, dar le va face in timp. Si probabil ca rostul nostru in viata sa ori in conjunctura respectiva este tocmai acela de a-l ajuta... prin rabdare. Si pentru ca dezvoltam relatii sociale cu el inseamna ca trebuie sa-l intelegem. Si de aici porneste totul.

Iata, provocarea rabdarii, virtute extrema cred eu. Sintem provocati la rabdare si atunci cind sintem parinti si avem un copil bolnav si credem ca nu se poate vindeca usor, si atunci cind cei dragi fac lucruri pe care pe moment nu reusim sa le intelegem sensul si rostul, si atunci cind trebuie sa asteptam implinirea unei bucurii promise, si atunci cind ceilalti nu implinesc asteptarile noastre pe moment, si atunci cind celalti nu ne iubesc cit credem noi ca ar trebui sau nu ne acorda atentia potrivita... in toate sintem provocati la rabdare.

Intr-adevar, va provoc sa aveti rabdare in neplacerile vietii. Sint neplaceri la un moment dat, dar au o pedagogie a lor, care nu e intimplatoare. Ne putem numi oameni adevarati atunci cind facem fata unor situatii avind rabdare. Asta inseamna ca in neplacerile sau neimplinirile noastre trebuie sa ne asezam relaxati si sa comunicam cu noi insine, utilizind cea mai mare si impresionanta capacitate a omenirii: ratiunea. Sa stam sa ne gindim de ce sint lucrurile asa pentru ca sa intelegem realitatea in care sintem angajati, pentru ca doar intelegindu-le putem sa le dezinodam firul - ceea ce va avea un dublu efect: rezolvarea problemei si cresterea experientei noastre.

Daca nu vom face fata situatiilor prin rabdare, inseamna ca vom abandona viata sau situatia respectiva. Asta nu ne va inalta sub nici o forma. Vom fi lasii societatii. Mai mult, vom ramine prostii lumii pentru ca nu am reusit sa ne imbogatim experienta sociala prin intelegerea si unor alte forme de caractere si de oameni. Si mai mult nu ne-am imbogatit cunoasterea noastra vis-a-vis de potentialurile noastre proprii. Stiti de ce spun asta? Pentru ca : 1 - ne vom dovedi noua insine ca avem niste capacitati de a face fata unor imprejurari, capacitati despre care nu stiam si 2 - vom fi incercati de viata pentru a dovedi, prin raportarea in virtutea rabdarii la anumite circumstante, ca meritam acel lucru: atentia, iubirea, acel copil care pare a fi bolnav, afectivitatea, etc etc etc...

Sint mult mai multe de spus. Categoric. Insa las lucrurile asa, usor haotice, cu un val transparent peste ele. Pentru ca orice solutie in acest sens cred ca face apel la reflectii din partea fiecaruia dintre noi... Timpul inca mai are rabdare cu noi tocmai pentru a avea si noi rabdare cu el.

Vom reveni cu amanunte :)

Va provoc la rabdare in trenul vietii! Poftiti in vagoane... Be an Eden for the others. Curaj!

Sarah Brightman :)

Dupa amiaza...

2008-07-11T06:31:00.013+03:00

Lacrima lui Ovidiu...
Grasa de Cotnari...
Parasuta de Beius...
sau Baiat culcat in iarba...
...toate nume de vinuri...

Vino si tu :)

... in curte... la servici... Hala servici, ha? :)

Multumesc Mihaelei Caba, colega mea, cu ochi de vultur...

Fara comentarii! Va rog...

De ce suflet pierdut...?

2008-07-06T13:04:00.004+03:00

Aflu cu uimire ca nu sint singurul care si-a asumat pseudonimul de"suflet pierdut"... Daca dai un google search gasesti nenumarate bloguri sau diverse alte ipostaze in care oameni diversi isi spun suflet pierdut.

Probabil ca e o amprenta a adolescentei in care visam cele mai frumoase lucruri. Perioada plina de nelinisti, de iluzii si mai ales de vise. Ne imaginam fel de fel de lucruri, ne imaginam in diverse ipostaze. Si in acest caz tot victime ale asteptarii raminem.

Totul incepe plapind.. cu o simpla imaginatie, de genul ce frumos ar fi... Urmeaza treptat ratacirea in acel ideal... iar cind vedem cu ochii mintii, visind, ce frumos ar fi, idealurile se multiplica... Nu mai sintem o generatie de oameni care sa ne stim controla... rezultatul este ca din ratacire, din care ne-am putea reveni, ne pierdem de-a binelea... Nu doar ca nu ne mai pot regasi altii, ci nu mai putem sa ne regasim nici noi pe noi insine... Infiorator, sa-ti pierzi identitatea printre vise... Infiorator sa nu mai stii cine esti, ce vrei de fapt, care este limita dintre realitate si iluzie...

O generatie a iluziilor. Pe de alta parte ma gindesc ca asta e bine. Pe de alta parte, stau sa ma gindesc la generatia bunicilor nostri de la tara.. Constat avantajul timpurilor lor. Bunicii nostri nu stiau de depresii sau iluzii... Aveau ei ideea generale a unei vieti mai bune, dar n`ajungeau in extemele psihicului. Bunicii nostri nu stiau de relatii sexuale... ei stiau doar cum e iubirea.

Astazi oamenii nu mai stiu sa iubeasca. Stiu doar sa si`o traga... Daca azi esti virgin sau nu stii sa faci sex, sau ceva de genul, esti marginalizat, subiect de ris, esti un nimeni. Fac sex, deci exist. Totul se invirte in jurul acestui concept, de sex. Asta spune si psihologia, in unele locuri. Totul este rezultatul impusurilor sexuale. Asta ar insemna ca sintem doar simple animale. Nu mai avem uzul ratiunii si al inimii deloc?

Asadar, explicatia oferita de psihologie mi se pare nepotrivita. Mi se pare doar un cliseu. Bunicii nostri dadeau toata ziua la sapa... n`aveau ei timp de depresii, de sex, de fantezii si de emo. Daca avea vreunu` o depresie, primea doua lopeti in cap si era trimis cu vaca la pascut si sa coseasca finul, sa vezi cum ii trecea depresia. Off.. si copiii doar la asta se gindesc...

Astazi sintem extrem de comozi... normal ca daca toata ziua sezi pe scaun, la un moment dat se poate sa rabufnesti, sa ai sentimentul ala de nerabdare, dar nu cred ca sexul e solutia comoditatii si a energiei din om. Dupa o zi de sapa, n`ar mai avea nimeni pofte pornite din impulsuri animalice. Relatia dintre doi se rezuma la atractie... Imi plac ochii tai, trupul tau.. gata, te iubesc... De fapt, singurul lucru unde se ajunge este sexul, care se considera ca implineste... Sexul poate fi o solutie buna pentru animale...

Dar oamenii sint singurele fiinte care stiu sa-si foloseasca ratiunea, sa-si creeze un habitat cu inteligenta, cu design, ei nu doar ca simt mirosul, ci il si gindesc, gusta nu doar cu papipele gustative ci si cu ratiunea, ei stiu sa faca retete culinare combinind fel de fel de gusturi, oamenii socializeaza, sint inteligenti, pot deveni genii, si tot oamenii au inima... gindesc cu mintea si cu inima simt... Oamenii pot face insa dragoste, pot fi pasionali... tandri, suavi, delicati... pentru ca stiu sa se controleze.

Visez la o astfel de societate, in care sa traiesc printre oameni. Caut un om, printre miliardele de animale pe doua piciodare in care ma invirt... Sansele se arata mari de a ramine, mai degraba, ratacit, pierdut... cautind aievea ceva din umanitatea noastra care nu se va mai intoarce...

De ce nu raminem usor inocenti.. de ce nu culegem flori? Cum de am uitat, de-a dreptul, sa ne bucuram sa alergam pe iarba si sa ne intindem pe ea si sa privim cerul albastru desenat cu nori albi...si sa ne bucuram doar de atita lucru? De ce nu ne mai stringem in brate, chiar daca cu pasiune, de ce nu mai avem forta si rabdarea de a ne fi suficient de a`l privi pe celalat in ochi si sa ne fie suficient? De ce nu mai credem in basme si filme? De ce nu mai avem idealuri inocente, edificatoare? De ce ne unim toate fortele inspre a distruge tot ce e frumos?

Oare te poti considera mai inteligent daca nu crezi in Mos Craciun? Ma indoiesc...

Pentru ca Mos Craciun exista... Stii? Inca exista... Depinde cum il vezi...

Eu cred...

Suflet pierdut

2008-06-27T13:12:00.003+03:00

Spun ca sint un suflet pierdut? De ce? Merita sa va vorbesc cindva despre asta. Pina atunci... iata, am regasit doua melodii cu minunantul meu pseudonim depresiv.
Din inima mea.. cu dedicatie, pentru inima voastra.
La initiativa si insistentele unui cititor fidel si bun prieten totodata al meu, sau al blogului, cum vreti, va fac o surpriza de la Moby.. inlocuind sufletul pierdut de la Parlament.. cu senatul :)
Dedicatie pentru tine.. Bine?

O zi de lucru. O mie de gînduri...

2008-06-12T13:00:00.017+03:00

E joi, undeva dupa mijlocul saptaminii... Ora 13... Tocmai am terminat de editat stirile... Am venit la radio putin cu capsa pusa, datorita faptului ca sint multe lucruri undeva tot la mijlocul vietii mele, care nu-mi dau pace si-mi rascolesc gindurile...

Intre timp colegele mele au avut buna intentie si totodata reusita de a ma binedispune. Ritmul redactiei miroase, in sfirsit, a friendly. Fireste, la baza sta faptul ca azi pentru prima data mi-am bagat ceva de fata cu toata lumea :)... Timpul petrecut in redactie cu Teodora si Mihaela este o adevarata aventura, trecind cu vederea disensiunile aparute din cauza ridicarii tensiunii arteriale unuia dintre noi... Cu ele imi petrec timpul, aici, la parter...

Cam asa... noi impreuna... redactia rulez, chiar daca Teodora nu a vrut sa apara...

Urmeaza prezentarea stirilor la ora 13.30. Urcam cu totii la etajul 1, unde sint studiourile. O adevarata aventura in direct, bilbe, ezitari, greseli tehnice... haz de necaz...

Dupa asta incerc sa realizez emisiunea mult draga mie, Pelerini dincolo de harta, emisiune care ma poarta chiar si pe mine virtual pe cele mai frumoase plaiuri din satul romanesc. Totul incepe cu un telefon la primaria locului comunei respective. Nu este atit de usor pe cit isi poate inchipui cineva, necesita multa rabdare, ceea ce nu este punctul meu forte. Astazi doar stabilesc desfasuratorul emisiunii cu primarul comunei Rosia Montana, judetul Alba.

Dupa un periplu interesant, in care am reusit sa conving pe cine trebuie in ceea ce trebuie, incep sa lucrez la stirile din Jurnalul Serii... Culeg informatia, o verific, alte telefoane... alta rabdare... se depaseste deja pragul critic al valorificarii acestei virtuti. Editez voci, texte, aranjez desfasuratorul stirilor, dau voci la inregistrat, discut si stabilesc cu colegii mei interventiile in direct, etc.

In timpul care imi ramine urmeaza munca din productie unde editez citeva emisiuni si rubrici... La fel... prea multa rabdare la orizont... Mai am citeva resurse de rabdare dar sint pe terminate.

In tot acest timp ii dau lui Andrei, colegul meu de la productie, sa`mi editeze o emisiune preinregistrata, care va intra in program la ora 20, este un dialog cu IPS Ioan Robu, arhiepiscop si mitropolit romano-catolic de Bucuresti.

In final imi ramine pregatirea unor diverse materiale pentru miine dimineata... iar rabdarea s-a sfirsit de-a binelea. Parca nici timpul nu mai are rabdare, si se scurge nervos pe linga mine...

Si dupa tot acest timp care a tacut si a trecut, a ramas ceva? Macar un gind?

Oh da... Vis-a-vis de realitatile la care m-am raportat intr-un mod sau altul am facut fel de fel de conexiuni cu realitatile mele de dincolo de peretii radioului...

Balasindu-ma cu scaunul, stind cu miinile incrucisate, privind pierdut pe geam la peisajul din fata, ignorind dinadins problemele, imi vin in minte doar ginduri frumoase... imi vine in gind sentimentul iubirii, traverseaza spatiul transcendent inspre inima... iar sentimentul devine din gind simtamint real... si iar ma gindesc la cineva de departe, si totusi aproape, prezenta ii este simtita prin gindurile, dorintele, visele mele raportate in mod direct la ea...

Problemele se risipesc, neimplinirile le dau pentru moment la o parte, ceea ce trebuie sa fac las pe mai tirziu... si incep, dupa o zi de lucru, sa visez la cuvintul iubire...

De departe, de unde esti, asa cum esti... intr-o singura zi de lucru, printre multe ginduri, imi aduc aminte ca imi lipsesti...

Ce se întîmplă cu noi...?

2008-06-07T22:03:00.007+03:00

Trăim vremuri care sînt şi ele unice în felul lor, chiar dacă nu facem nimic altceva decît să ducem la capăt ceea ce alţii au început demult... Cam toate fundamentele au fost stabilite, nu prea mai e nimic nou ce am putea face. Totul a fost făcut, totul a fost spus... Toate limitele au fost delimitate.

Oricum, cred că e frumos să ai grijă de buna păstrare a tot ceea ce s-a spus şi s-a făcut... Mai mult, ar fi revitalizant pentru noi dacă am reuşi să valorificăm şi să practicăm ceea ce deja s-a spus. Cred, dar cred cu toată forţa mea că o astfel de acţiune din partea noastră ne-ar scoate din acest plictis, din această stare veşnic letargică, în care ne complacem, în care spunem că nu ne mai vedem capul de treburi, deşi, prin faptul că o tot luăm de la capăt, parcă batem pasul pe loc, pierzîndu-ne tot mai adînc în rutină...

Ce se întîmplă cu noi? Nu s-a întrebat nimeni niciodată? Ce se întîmplă cu această lume, care veşnic pare căzută în depresie, fără chef şi poftă de nimic, veşnic în rutină, în căutarea unei schimbări... Aşteptăm în fiecare zi să se întîmple ceva nou, de la sine, ceva fantastic, de care să ne agăţăm aproape fanatic, care să facă un oarecare spectacol în viaţa noastră. Simţim mereu nevoia de spectacol, chiar dacă e bla bla, dar fiecare dintre noi aşteaptă în fiecare zi să se întîmple ceva extraordinar, să vină cineva care să facă ceva, care să ne uimească, nemapomenit...

Cine să vină? De ce nu putem fi noi aceia care să luăm iniţiativa şi să facem ceva nemaipomenit, ceva care să uimească? Nici eu nu pot...

În fiecare zi aşteptăm să vină cineva care să ne scoată din depresie, să ne spună că ne iubeşte, să ne confirme existenţa noastră, talentul nostru şi să ne facă să ne simţim cîtuşi de puţin importanţi şi care să ne ofere mereu o certitudine, să ne recucerească mereu cu lucruri frumoase, şi deşi ne pierdem în sofisme şi sofisticaţii tînjim tot mai des după lucruri simple şi nevinovate, chiar dacă prin lucruri simple...

Or, cine să vină, dacă toţi sîntem la fel, victime ale aşteptării... De ce nu putem fi noi aceia care să facă primii toate ceste lucruri?

Ştii ce e cel mai interesant lucru? Că eu vorbesc despre toate aceste lucruri, dar nici eu nu pot fi cel care să facă asta... nu ştiu dacă e bine sau rău. Cel puţin nu pot azi, acum... dar o cale trebuie să existe...

Ce aşteptăm? Cine o sa vină? Şi ce-o să facă?

De ce sîntem atît de trişti? În fiecare zi ne simţim singuri, ca şi cum am rămîne ancoraţi în criza noastră adolescentină... şi culmea, parcă ne şi place să suferim, să ascultăm muzică potrivită să ne întristeze şi mai profund, privim la peisaje care sînt numai bune de privit înainte să te sinucizi... Ne folosim toată energia să ne alimentăm cu negativism...

Deci, ce se întîmplă cu noi?

Rămînem pe mai departe, pînă atunci, în aşteptarea noastră, trişti, nereuşind să captăm forţele din jur, nereuşind nici măcar să le reactualizăm pe cele care sînt în noi... retrăim un veşnic apus de soare şi rămînem in noaptea noastră, în care, cîndva, soarele a apus, ziua s-a scurs printre raze roşii care vesteau o despărţire, profeţind un continuu martiriu al sufletelor noastre, furîndu-ne curajul şi încrederea în noi înşine...

Iar soarele parcă nu mai vrea să răsară acum...

Evening Falls (by Enya). Merită văzut...

Bucurie...?

2008-06-05T00:30:00.007+03:00

Sentiment care-ţi face sufletul să tresalte, inima să bată, spiritul sa-şi găsească rostul. Moment in care sufletul coboara, iar spiritul se înalţă...

Bucuriile mele de pînă acum pot aprecia că au fost sau sînt suficiente. E curios, totuşi, cum ele deşi prezente în conştiinţa mea şi memorialul de sine, efectul lor rămîne apus. Îmi rămîne doar să mă gîndesc la ele.

Aş putea să simt la nesfîrşit o bucurie, atîta vreme cît faptul concret rămîne, undeva, apus..? Poti multumi cuiva ptr o clipă de bucurie? Adică, normal că poţi. Dar, poţi să te mulţumeşti doar cu o clipă pe care ţi-o oferă cineva? Sau, trebuie? De ce?

Nu mă voi opri aici să înşirui toate motivele ce mi-au dat sclipiri de bucurie şi speranţă pînă acum. Sînt multe şi se pierd în timp. Cum au venit, s-au şi dus. Oricum, cei ce mă cunosc, ştiu deja că mă consider un bătrîn, un moş al vieţii, nemairegăsindu-mă. Spunea cineva cîndva că sînt mai tînăr decît cred, doar că din proprie iniţiativă merg înspre 80 de ani.

Mi-ar place să mai simt tumultul copilăriei, să mă sui în copaci, să culeg flori, să fug de bătaia părinţilor... Mi-ar place să mă întorc în liceu să iau cluburile la control împreună cu colegii mei. Iar eu n-am mai fost într-un club de 2 ani de zile. Îţi vine să crezi?

Parcă mi-am mai revenit, huh? Bucură-te... Nu ştiu cînd ai să mă mai vezi aşa...

Încercăm s-o scăldăm cumva astă-seară. Simplu şi adolescentist. Am găsit o melodie interesantă în acest sens ;).

http://www.mediafire.com/?7sdwytyeiyt

Absent...

2008-06-03T23:09:00.002+03:00

Eşti acolo.
Te ştiu de undeva. Mai mult, parcă te ştiu de-o viaţă.
Îmi amintesc de tine, dintr-un timp trecut, un mileniu trecut, un secol trecut...

Spune-mi dacă mă recunoşti. Mă simţi? Îmi recunoşti vocea?

Mă răscoleşti cu privirea absentă. Mă ţintuieşti şi mă sufoci prin absenţa ta. Mă urmăreşti şi mă prinzi într-un vîrtej ameţitor din care acum nu pot scăpa. Din văzduh îmi dezbraci sufletul de trup. Ia-mă cu tine. Astăzi sînt prea slab să mai rămîn aici. Mă predau...

Eşti aici... dar unde? Te simt, dar nu-mi ajunge. Vreau să te văd, pentru ca să fiu linştit. Îţi simt prezentă doar absenţa...

Nu ştiu cum, dar cumva ne vom întîlni... noi doi...

Emoţie. Mîhnire. Obsesie. Speranţă...

2008-06-02T21:39:00.007+03:00

M-ai găsit căutînd în aşteptarea ta de a se întîmpla o minune, ceva senzaţional, care să te rupă din singurătate, comun şi banal...

M-am bucurat, simţind parcă aievea o chemare căreia i-am răspuns... si am făcut cunoştinţă.

Ne transmiteam gînduri diverse, făceam conversaţie şi ne imaginam împreună. Ne propuseserăm să ne cunoaştem. Am mers spre tine. Te-am, găsit. Nu mai ştiu ce am făcut, dar a fost frumos... Îmi imaginam lucruri simple dar delicate şi îţi spuneam ce frumos ar fi să ne pierdem printre lucruri mărunte... astfel trecîndu-ne ziua. Îmi imaginam iar cum ar fi să rămînem imbrăţişaţi şi doar să ne privim în ochi o veşnicie, nemaiavînd nevoie de nimic altceva...

Emoţie puternică, alimentată de un ceai cald care mă îmbăta de o atmosferă fierbinte... Am transpirat, ştii? Ne-am plimbat şi am ajuns la "mine". N-aveam nimic, decît picături uitate rămase dintr-un suc... Îmi scăpase acest amănunt. Emoţie pentru că nu fusese singurul amănunt scăpat... Totuşi, am vorbit mult, mi-a plăcut... Mă gîndeam la ce spuneai tu... "Ne potrivim... Putem fi doi, putem să ne înţelegem, putem...vrem?". Vream.

Ai plecat... fără să fi avut vreun curaj să te reţin, sau să împlinesc vreo dorinţă... Mă speriasem... Poate n-ai vrut sa vreau... Şi înţeleg. În fond, e simplu... Doar mă gîndesc.

Răzgîndire... M-am întors nedumerit. Parcă ai rămas departe.

Ciudat... Mîhnirea... despărţirii.

Nu o pot controla cum mi-aş dori, nu pentru că ar fi vorba de tine, ci pentru că e picătura care umple paharul; obsesie...

Se întrezăreşte, totuşi, speranţa: sînt departe de tine. Şi de tine... Ura... Naşpa... Şi totuşi, îmi placi oricum, oare ştii?

Cel puţin acum parcă nu-mi rămîne decît aievea gîndul că aş putea avea grijă de tine. Mereu. Sau poate doar sînt din nou pradă mofturilor mele... Dar îmi placi oricum...

Speranţa capătă forme diverse, în funcţie de exigenţele care se impun în situaţiile date. Mă bucur să valorific gîndul ăsta. Reuşesc. Dacă citeşti, crede-mă, you`re not alone.

Eu am biruit, sînt cu tine... Mă ai... oricine ai fi... Meriti

Inocenta

2008-06-01T09:12:00.005+03:00

Astazi, la multi ani de ziua copilului! Deci la multi ani si mie :).

Asa-i ca adesea in modul in care reusim sa ne raportam la unele conjuncturi din viata noastra, prin gindul pe care-l exprimam, sau moftul pe care il facem cunoscut sintem catalogati drept copii? "Esti copil..." spun unii cu dispret.

Ei, este ceva rau in asta? Inocenta ne poate face vreun rau? Ma indoiesc. N-am privit niciodata in jur pentru a face un discernamint in acest sens? Nu ne incinta mai mult un suflet curat, care nu stie nimic, decit unul haotic care pretinde ca le stie pe toate? Ati incercat vreodata sentimentul asta in preajma unor persoane de acest gen?

Inocenta este ceva angelic, ceva la care ar fi mai bine pentru noi sa ne intoarcem...

Primul meu gind...

2008-05-31T06:42:00.002+03:00

... pierdut printre vise. Chiar prea multe vise as putea spune. Ramin un suflet pierdut printre vise, intr-o lume plina de conjuncturi dubioase, care nu reusesc nicium sa iti ofere certitudini. Singurul lucrul cert asupra caruia putem conveni este ca totul este incert. Ramin visele care ne dau sperante sa o luam iar de la capat, pentru ca datorita acestor vise, printre care este bine sa ne pierdem uneori, reusim sa valorificam iar si iar forta de a o lua de la capat, forta care este in noi.
Nu credeam sa invat a iubi vreodata, spuneam in liceu incercind sa fac o parafrazare mai putin ingenioasa a lui Mihai Eminescu. Am invatat sa iubesc, si imi place sa spun asta, chiar daca probabil nu reusesc, sau poate nu stiu, sa iubesc asa cum reusesc ceilalti, neintegrindu-ma intr-un sablon universal. Totusi, iubind, nu conteaza cum, imi ridic multimi de intrebari...
Primul meu gind? Pentru ce iubim? Care sint foloasele acestei iubiri, in care ne pierdem pe noi insine, in care ne pierdem toata energia, in final devenind totul un esec, un virtej intr-un abis care incearca la rindul lui sa ne fure toata speranta. Putem birui? Vrem? Cred ca raspunsul ar fi mult mai simplu daca am sti si noi ce cautam de fapt in spatele acestui concept. Iubesc pentru ca astept ca cineva sa aiba grija de mine? In cazul asta inseamna ca sint prea egoist si naiv, daca nu reusesc sa`mi port si singur de grija. Iubesc pentru ca vreau sa am grija de cineva? In cazul asta as putea avea dreptate. Oare, iubirea nu inseamna de fapt tocmai acest lucru? Vrem, pentru numele lui Dumnezeu, sa intelegem vreodata ca a iubi inseamna a oferi, a darui, a intelege, a intelege ritmul celuilalt, a face sacrificii fara a te uita inapoi, fara a aminti binele facut. Sinteti de acord cu mine ca a aminti binele facut inseamna, de fapt, a-l cere inapoi? Avem atunci curaj sa iubim, sau vom prefera doar sa continuam sa ne ascundem in spatele vesnicului cliseu "te iubesc", cind de fapt urmarim sa-l secam pe celalalt de orice energie in scopul producerii propriilor noastre placeri si multumiri, raminind neimpliniti. Are cineva curajul sa-i ceara partenerului sa-l tina strins in brate si sa-l priveasca in ochi pentru o eternitate, si doar atit? Sau, are cineva curajul sa se angajeze la o astfel de rabdare...? Stim sa iubim, deci? Vrem?!