Miracolul Mărturisirii...

În răcoarea serii de octombrie, stînd pe balconul casei părinteşti, timpanul urechilor îmi vibra de larma motoarelor de maşini turate parcă prea obraznic şi de larma vieţii cotidiene a concetăţenilor, viaţă care îşi urmează un ritm mult prea dezordonat ca să îl pot asimila, eu fiind ceea ce psihologii numesc "om sensibil". După expresia unui oftat greu, ca semn al faptului că tumultul oraşului mă nelinişteşte, neîmplineşte, mi s-a întîmplat să-mi ridic uşor privirea înspre necuprinsul Cer. Părea mai întunecat decît de obicei dar, în mod paradoxal, întunericului Cerului era traversat de lumina palidă a stelelor. Rînd pe rînd, din cauza oscilării în valuri a straturilor atmosferice (cum a dovedit ştiinţa că se întîmplă), fiecare stea pîlpîa. E umitor modul în care ni se precipită gîndurile în creier. Se produc diverse sinapse şi unul cîte unul, gîndurile, traduse prin diverse experienţe avute, reies la suprafaţă. Cu alte cuvinte, e mereu interesant cum un gînd îl naşte pe altul. Deci, automat, gîndul mi-a fost furat de imaginea scînteilor "seminţelor adevărului" (cum le numeşte Tertullian) care există în fiecare suflet, seminţe care sondează în fiecare suflet nostalgia după Dumnezeu (idee reluată adesea de Mircea Eliade în descrierea lui homo religiosus).

O nostalgie după Dumnezeu exista şi în Mihaela. Crescută cu bunsimţ şi cu o oarecare conştiinţă a necesităţii îndeplinirii datoriilor creştineşti, Mihaela este o fată cu un suflet mai delicat. Poate prea delicat pentru dezordinea socială a acestor timpuri în care nici personalismul, cu atît mai puţin deontonomismul, nu mai rămîn fundamente ori principii sigure pentru o lume mai sigură. Mihaela este "sora mea de lapte praf". Ne ştim de mici şi am experimentat împreună copilăria cu tumultul, neprevăzutul şi explorările ei. Am experimentat adolescenţa cu crizele ei. Am fost alături de ea (pe cînd avea 18 ani) la moartea mamei ei. Ea a fost alături de mine la moartea tatălui meu. Nimeni nu m-a înţeles mai bine decît ea. La fel, în noaptea întunecată a sufletului ei, nimeni dintre prietenii săi nu a înţeles-o mai bine decît mine. Apare un anume soi de silogism. Deci, şi eu am trecut cu paşii într-una (zic una pentru că mă aştept şi la altele) dintre nopţile întunecate ale sufletului. Pe a cui să o prezint, oare, mai întîi pentru a mă face mai bine înţeles?! Păi.. nu pierd din vedere că la centrul textului meu stă dorinţa de a relata miracolul vieţii ei. Miracol petrecut recent.

Am ştiut mereu că sora mea de lapte praf mi se aseamănă, proiectînd asupra relaţiei noastre vorba înţelepciunii populare care proclamă că "cine se aseamănă.. se-adună". Cum ne asemănăm? Într-un anume moment, amîndoi l-am pierdut din vedere pe Dumnezeu. El părea să se ascundă şi "a ispitit inima noastră, ziua şi noaptea ne-a cercetat" (Ps 16, 3) şi amîndoi eram prea tineri pentru a experimenta atît de devreme drama unor suferinţe care, poate, mai puteau aştepta. Momentul marilor întrebări din viaţa noastră nu a explodat în momentul pubertăţii. Viaţa noastră a luat o turnură neaşteptată în momentul morţii părinţilor noştri. Ştim, în linii mari, că, în literatură, o turnură neaşteptată este cea care conferă unui text valoarea de operă literară. Momentul prezent este prea "devreme" ca să ne dăm seama de opera în care vrea Dumnezeu să transforme viaţa noastră. Dar atunci nu ştiam nici măcar atît. Înotînd în oceane de întrebări, amîndoi ne-am pierdut. L-am pierdut din vedere pe Domnul. I-am pierdut pe ceilalti. Ne-am pierdut unul pe altul. Ne-am pierdut pe noi înşine, devenind dezbinaţi în interior. Aveam nevoie să fim singuri, deci sfaturile şi intervenţiile celorlalţi le consideram false, pe cei care încercau să ne consoleze îi ignoram considerîndu-i "făuritori de minciuni" (Iov 13, 4) care "provoacă vomă cu vorbele lor în vînt" (Iov 16, 2). Am acţionat tot mai mult fără barierele creştineşti. Părea că suferim tot mai mult. Ne afundam amîndoi, fiecare pe calea sa, în a umple golurile inimii cu ceea ce ne oferea lumea. Totul îşi pierdea sensul. Oferta lumii nu ne adusese mîntuire, ori consolare. Deznădăjduiam şi ne era acum ruşine să ne mai întoarcem la Domnul. Dar nu ştiam că, de fapt, Dumnezeu continua să ne iubească şi, de fapt, era mai prezent ca oricînd "ademenindu-ne în pustie pentru a ne vorbi pe placul inimii" (cf. Osea 2, 4). Era nevoie să simţim singurătatea pentru că, deşi nu ştiam, Dumnezeu plănuia o mare întîlnire: întîlnirea cu El. E o întîlnire intimă, la care nu e admisă a treia persoană, iar inima trebuie să fie pustie de lucruri necurate, arată cu plugul încercărilor vieţii, pentru că Dumnezeu avea să semene din nou sămînţa Sa în pămînt nou. Atîrnam de un fir... Amindoi.

Atunci a fost momentul în care Dumnezeu a intervenit. Prima dată, m-am reîntors cu faţa spre Domnul eu, cel ce scriu aceste rînduri. După aceea am îndemnat-o pe Mihaela să facă acelaşi lucru. Dar ezita.. Problemele vieţii sale se înmulţiseră. Trupul său, intoxicat de suferinţă sufletească, s-a umplut de diverse boli. Lunar făcea cîte un control medical la care afla cîte o noua disfuncţie a organismului. Era tot mai bolnavă în trupul ei. Am sfătuit-o să postească pentru sănătatea ei. În acelaşi timp, ştiam că un suflet curat este acela din care va radia sănătatea în trupul ei. Am sfătuit-o să se spovedească pentru a se putea împărtăşi cu Isus în Euharistie, Divinul Doctor al trupurilor şi al sufletelor. A început să-şi ţină un post. Părea că glasul Domnului îi şopteşte: "vino!", dar ea ezita în continuare. Îi era frică şi urît chiar de propriile păcate, de propriul întuneric interior. Se temea să răscolească totul pentru a readuce la suprafaţă ceva care încerca de mult timp să îngroape, să uite. Se obişnuise cu comoditatea letargiei ei spirituale şi se temea de înviere. O tot întrebam cînd să o planific pentru o mărturisire. Pînă cînd am hotărît să nu o mai consult. Am acţionat. I-am spus: "mîine eşti planificată la spovadă!" A fost o veste şoc. În interiorul inimii ei a început să se agite mult. Nu-i venea să creadă. Noaptea nu dormise. Totul reieşise la suprafaţă. A fost o lungă noapte de veghe cu o autentică examinare a conştiinţei. Ziua nu mîncase. Se agita şi se pregătea în acelaşi timp pentru o mare întîlnire. Mi-a plăcut să văd asta. În ciuda tuturor, părea atît de sinceră. Atît de consumată.. dar atît de sinceră! Sosise momentul aşa-zis zero, al întîlnirii cu pr. Mihai care avea să o spovedească. Simţea un paradox spiritual extraordinar: nu era sigură, dar în acelaşi timp păşea plină de speranţă în urma preotului spre confesional. Au vorbit mai bine de o oră. După acest timp, imi sună telefonul. Era Mihaela. Prima replică, rostită cu o voce înecată: "Claudiu..", îmi tăiase răsuflarea.. A urmat sunetul unui suspin. Apoi, sunetul unui plîns lung.. A urmat, printre acelasi lacrimi lungi, a doua replică: "e adevărat?! M-a iertat de toate păcatele? Pot să mă împărtăşesc?! Asta înseamnă?! E adevărat?! E adevărat?! Chiar e adevărat?!" Plînsul ei de bucurie era de fapt expresia unei rugăciuni pe care nu ştia să o rostească, dar era din inimă. I-am ieşit în întîmpinare. Încă nu se oprise din plîns. Mărturisea că momentul şocant pentru ea au fost cuvintele dezlegării care încă îi răsunau ca un ecou şi se străduia să şi le reamintească. "(...) iar eu (...) te iert şi te dezleg de toate păcatele tale (...)" Mi-a mărturisit că acela a fost momentul în care, după ani de durere, coloana a încetat să o mai doară. Simţise cum durerea i se ridică - ca într-un proces de evaporare - spre umeri şi de-acolo a început să nu mai simtă nimic. Un prim semn?! Ceva de moment sau poartă spre un nou miracol...?!

Am dus-o repede la Liturghia care tocmai începuse. Contrar obiceiului ei, s-a aşezat direct pe genunchi şi nu s-a mai ridicat de acolo. Îşi ţinea capul în mîini, tremura şi a început să plîngă din nou. Se ruga şi îi spunea Domnului tot ce îi trecea prin minte. Se simţea extrem de atrasă de El. Fără să-şi dea seama, făcea prima oră de adoraţie din viaţa ei. ÎN TIMPUL SF. LITURGHII!!! La momentul împărtăşaniei, s-a cuminecat. Emoţia ei puternică îmi schiţase un zîmbet interior. "Ce trebuie să fac atunci cînd ajung în faţă? Dar.. trebuie să-mi fac cruce? De la dreapta la stînga? Şi ce trebuie să zic? Şi după ce îmi dă ostia ce fac cu ea? Şi apoi unde trebuie să mă duc? Trebuie să rămîn acolo? Mă întorc în bancă?" După ce s-a cuminecat, a încetat să mai plîngă. Era relaxată şi toată impodobită cu un zîmbet. S-a întors la casa ei şi de atunci Mihaela îşi face zilnic Rozarul, se împărtăşeşte de fiecare dată cînd participă la Liturghie, a hotărît să transforme vinerea într-o zi perpetuă de post şi ajun pentru toată viaţa, a hotărît să nu se mai întoarcă la vechile obiceiuri.. E conştientă, deşi nu îi vine să creadă, că Hristos este de-acum parte din ea şi îi este recunoscătoare pentru noua viaţă pe care o trăieşte în El. "Fericit şi sfînt este cel care are parte de învierea cea dintîi. Peste aceştia moartea cea de a doua nu are putere" (Apoc 20, 6). Mă rog pentru statornicia ei în această nouă viaţă.

Pentru mine, care mergeam la spovadă ca la un sacrament de care am nevoie înainte de împărtăşanie, precum iei o cheie pentru a deschide o poartă, experienţa Mihaelei a fost o revelaţie care a întărit şi mai mult vorbele pslamistului, vorbe pe care le repet des şi care îmi sînt motto în viaţă de credinţă: "(...) Tu esti Dumnezeu care faci minuni!" (Ps 76, 13). O revelaţie care m-a convins din nou de miracolul Mărturisirii şi al Euharistiei... În umbrele vieţii ştiu şi cred - şi de acum ştie şi sora mea de lapte praf - că "iată, Dumnezeu ajută mie şi Domnul este sprijinul sufletului meu" (Ps 53, 4). Sîntem adesea cufundaţi în această tulburare emoţionantă, expresie a neliniştii care precedă o mare întîlnire.. Dar să nu uităm că suferinţa este preludiul învierii. Acest lucru l-a învăţat şi Mihaela după ani de suferinţă, singurătate, abandon spiritual. Încă nici mie nu-mi vine să cred... Glorie Lui în veci!