Omul - martorul vesnic al suferintei

Este greu sa ne angajam intr-un discurs despre suferinta. In opinia unor intelepti, in fata suferintei, lucrul cel mai de pret este sa taci si sa nu incerci sa rezolvi ceea ce nu are rezolvare. Nu e tot una sa tii prelegeri despre suferinta sau sa experimentezi suferinta, iar cine experimenteaza suferinta doar chef de prelegeri nu are. In fata suferintei nu exista prea multe cuvinte care sa satisfaca auzul. In incercarea de a ne exprima sentimentul profund si dureros al suferintei sufletului, cuvintele din nou nu ne mai urmaresc si ne aflam in fata unui debit verbal cu handicap care nu mai reuseste sa concentreze in simboluri si cuvinte intregul sentiment simtit. De altfel, in ce loc al trupului simtim durerea ca sa ne putem exprima asupra ei? Omul lovit de suferinta devine constient ca el nu are ce sa le mai spuna oamenilor, iar oamenii nu au ce sa-i mai spuna lui. Suferinta e ca un zid care-l izoleaza pe om, il inchide in singuratate, iar orice comunicare este intrerupta. In cele mai fericite cazuri, singurul dialog se manifesta intre om si Dumnezeu, singurul dialog posibil in astfel de cazuri, pentru ca in fata suferintei omul se vede singur in fata lui Dumnezeu. Inspre El se indreapta strigatele sfisietoare, intrebarile, protestele, reprosurile, lacrimile omului.

Exista mai multe "tipuri" de suferinta: suferinta fizica - care provine din alterearea organelor omului; suferinta psihica - adesea traita in tacere, ascunsa; suferinta sociala - provine din dezinteresul si ignoranta poate a celor din jur; suferinta spirituala - care il afecteaza pe crestin in credinta sa in Dumnezeu, cel mai adesea manifestata prin tacerea lui Dumnezeu, acel Dumnezeu care tace mai mult ca oricind altcinva si pare mai absent decit niciodata.

In fata suferintei exista o reactie extrema: insingurarea. Omul se trezeste singur in mod personal cu suferinta lui. Apar si incurajarile celor din jur, dar acestea par sa sune fals, nici o vorba nemaireusind sa mingiie - ramine omul singur in fata lui Dumnezeu, precum Iov. In privinta suferintei, toate filosofiile, opiniile, incercarile teologilor - toate devin falimentare. Mintea umana nu poate gasi sensul suferintei. De ce exista suferinta? Misterioase sint caile Domnului...

Crestinul stie insa ca Dumnezeu, desi pentru moment pare sa nu dea explicatie fiecarei suferinte, ramine tot El care da o valoare si un sens suferintei. Intr-un final, cei mai putin ignoranti reusesc sa priveasca partea plina a paharului, dupa ce toate s-au asezat, zorii invierii noastre spirituale par sa rasara, Dumnezeu eliberindu-ne din disperarea nonsensului, absurdului si inutilitatii suferintei.

Ne intrebam adesea: de ce sufera cel bun? Ridicam des problematica dreptului aflat in suferinta. Nu intotdeauna suferinta se naste din vina omului, adesea sufera omul bun, cel credincios, cel cu o constiinta morala, cel care e capabil sa inteleaga si sa iubeasca... Inclusiv in Biblie, Iov isi exprima amaraciunea, constatind cita nedreptate e pe lumea aceasta: "Cei rai continua sa traiasca. Ii vezi imbatrinind si sporind in putere. Odraslele lor propasesc sub ochii lor. In casele lor domneste pacea (...). Isi petrec zilele in fericire si se coboara intr-o clipa in locuinta mortilor."

O poveste spune ca era cindva un migdal superb care domina intreaga livada. Era fericit, caci in ramurile lui isi gaseau adapost privighetori, mierle si tot felul de pasari care faceau sa rasune vazduhul cu cintarile lor frumoase. Intr-o zi, s-a asezat pe ramurile sale o ciocanitoare care, din instinct, si-a lipit urechea de scoarta copacului. Dintr-o data, aude o forfota de mici larve care rontaiau sub scoarta. Atunci ciocanitoarea si-a infipt ciocul lung in trunchiul migdalului si a inceput sa extraga larvele si sa le manince. Auzind ciocanitul ciocanitoarei in trunchiul sau, migdalul a inceput sa se enerveze: pasarea aceasta ii distrugea scoarta si frumusetea. Pe masura ce treceau zilele, ciocanitul devenea tot mai insuportabil. In cele din urma s-a gindit sa o izgoneasca. Ciocanitoare a plecat, astfel, de acolo. Pentru larve era sarbatoare. In sfirsit, puteau sa manince pe saturate, rontaind nestingherite lemnul. Dupa o saptamina, trunchiul era complet gol pe dinauntru. Intr-o seara, a suflat un vint mai puternic si migdalul s-a prabusit la pamint.

Adesea, durerea devine tot mai insuportabila...si stiu ce zic cind notez asta. Spun si eu mereu ca mi-ar place sa devin genul de om care sa nu aiba nici o griji, nici un gind, nici o remuscare si nici o refulare. Sa nu-mi asez in suflet nici o tristete.. as fi ca si migdalul, imi dau acum seama. Gramezile de ginduri si de lacrimi, de ciuda si de invidie, de refulari si de reprosuri, TOATE ne ciocanesc la cap si in adincul si taina fiintei noastre.. insa cu siguranta trebuie sa fie un ciocanit in favoarea evolutiei sufletului nostru. Daca ne-am alunga ciocanitul constiintei... sufletul nostru unde ar fi atunci?

Suferinta devine totala atunci cind in experimentarea ei dusmanii "te impresoara", iar prietenii te tradeaza si te ocolesc. Atunci cind nimeni nu mai este capabil sa-ti ofere umarul, ci toti te acuza ca te lamentezi si iti plingi de mila. Singurul umar care ne va accepta capul si ne cuprinde gitul ramine cel al lui Dumnezeu, singurul rabdator, singurul milostiv si singurul care-l asculta, intelege si ajuta pe om: "Tu esti Dumnezeu care faci minuni"... Sa nu uitam ca Dumnezeu nu este absent si ne vorbeste in cea mai mare taina a fiintei noastre in cele mai singuratice momente. Cum ar putea Dumnezeu sa fie absent, El care este prezent peste tot, "in tot locul si in toata vremea"..?

Oricit de mare ar fi suferinta omului, oricit de absurda, de neinteles, de neacceptat singurul lucru care ne ramine de facut este sa ne intrebam "de ce?". Raspunsul va veni. Spuneam cindva ca fiecare zi naste intrebarile ei, dar si raspunsuril ei. La fel, fiecare suferinta naste durerea ei, dar fiecare durere exprimentata cu siguranta naste, intr-o zi, sensul si bucuria ei.

Toti suferim, toti ajungem singuri, toti ne lovim de pumnii aproapelui sau de ignoranta aparenta a celor ce pina nu demult "ne iubeau". Poate ca inca ne iubesc, dar in fata suferintei.. nimeni nu mai stie ce sa ne spuna, cum sa ne ajute, sau ce-ar mai putea face... Curaj!


The third eye - meditation
Asculta mai multe audio Muzica

Geniul raului

Voi incepe cu omilia IPS Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit romano-catolic de Bucuresti, din ziua protestului pentru salvarea catedralei Sf. Iosif din capitala:

"Şi încă o dată întrebarea: pentru ce pe noi, catolicii, nu ne iau în seamă autorităţile, pentru că şi noi plătim toate taxele, rezonabile şi nebuneşti? Atâtea! Şi familiile noastre au lăsat copiii să meargă în străinătate să lucreze. Şi acest lucru de multe ori, dacă nu încontinuu, înseamnă umilire, înseamnă nedreptate. Şi noi, catolicii, asistăm de ani de zile la certuri politice care demonstrează că nimeni nu se gândeşte la binele comun al acestei ţări, ci numai la interese personale şi politice. De aceea trebuie să ne convertim, trebuie să ne schimbăm! Şi prin schimbarea noastră să aducem ceva nou, ceva bun în ţara noastră, în societatea noastră. Să fie mai multă bunătate, mai multă înţelegere, mai multă solidaritate, mai multă atmosferă creştină, nu de ură, fiindcă altfel mergem pe o cale care nu ne promite decât rău ca popor, ca naţiune. red că există în poporul nostru atâta forţă şi atâta inspiraţie încât să depăşească răul prezent! Cred că există în societatea noastră atâta solidaritate încât să elimine răul şi pericolul public, de orice natură ar fi! Cred că prin schimbarea noastră interioară, poate vreţi un alt cuvânt, dar eu îl spun pe acesta căci este din Evanghelie, cred că prin convertirea noastră putem schimba ceva din drumul şi din destinul poporului nostru! Altfel, nemulţumirea noastră poate să rămână, cum spune Eminescu, ca o spaimă împietrită. S-a ajuns prea departe cu multe lucruri! Mă gândesc la un lucru la care nu mi-a dat nimeni răspuns: suntem o ţară bogată şi bogată în mulţi săraci! Pentru ce? Noi avem petrol, avem munţii, avem gazele naturale, atâtea bogăţii! Trebuie ca să ai geniul răului ca să administrezi în acest fel o ţară. Nu se poate!"

Ei bine, IPS Sa are mare dreptate. E foarte curios cum se folosesc oamenii de propriul geniu al raului in a-si atinge anumite scopuri ale propriului grup de interese (de multe ori nici macar grup, pentru ca nu sint capabili sa faca parte din unul), scopuri care, in final, se dovedesc a nu mai avea nici o valoare, precum un leu care se devalorizeaza; si ne chinuim o viata intreaga sa ii stringem iar cind i-am vazut strinsi sa nu mai aiba nici o valoare, monedele respective nemaivind nici o acoperire. Pentru ca lumea este intr-o continua dinamica. Pacat ca este intr-o continua dinamica a raului. Din rau in mai rau. Si-mi ridic intrebare: cum pot trai (linistiti si fara nici o griji sau remuscare) acesti oameni, care traiesc foarte fascinati in iluzia lor ca au reusit sa stapineasca lumea. Cum de ramine atit de adormita, laxa constiinta din ei? Si sa zicem ca doar sint eu putin iritat acum. Dar, din nou ma intreb: cum de pot oamenii sa traiasca ducind o viata asa, in lupta pentru putere sau cistig intr-un ritm atit de tensionant: tensiune pina la cistigarea puterii, tensiune ca sa nu piarda puterea din mina, tensiune pentru ca nu stiu ce sa faca cu puterea ce o detin, tensiune dupa ce pierd puterea (ptr ca totul e desertaciune si, la un moment dat, nu mai avem decit de pierdut din ceea ce este material - o vorba veche spune "cistigi sau pierzi. Tot pierzi.") si se afla in sevrajul de a fi dependenti de ea si a nu o mai avea (pentru ca in momentul in care te obisnuiesti cu un ritm de viata luxuriant iti e foarte greu sa te intorci inapoi). Ca sa nu mai vorbim de tensiunea din momentele in care sint trasi la raspundere. Istoria ne dovedeste ca raul nu are nici o finalitate, iar omul se incapatineaza in a-l executa de la capat... Istoria ne dovedeste ca raul si alegerile cu consecinte negative impotriva comunitatii nu ramin nepedepsite, si totusi... le facem, considerind mereu ca sintem mai inteligenti, ca putem sa ne hazardam in distrugerea lumii fiind ferm convinsi - in travaliul nostru psihologic - ca "lasa... eu sint mai destept... n-o sa ma prinda pe mine nimeni... mie nu mi se poate intimpla" Oameni care merg la Biserica sa se roage lui Dzeu pentru a-i ajuta sa fure, sa injoseasca, sa distruga in continuare. Ignoranta si timpenia unui rau care se autointituleaza geniu. Mai trist, sau ingrijorator e cind oameni cu cite doua, trei facultati se angajeaza in fel de fel de grupari sectante care se ghideaza dupa halucinatia ca stapinesc pamintul si sufletele oamenilor. Dar noi stim ca ce avem in suflet si in constiinta nu ne poate fura nimeni. Cum ar putea cineva pune mina pe gindurile noastre inalte? Pe valorile noastre? Ramine de vazut daca acceptam sa raminem fideli virtutilor noastre, pe care le-am cistigat muncind pe brinci, sau, cu multa placere, vom alerga cu bratele deschide inspre zidul care ne va sparge capul de dragul trendului, valului si a modei autodistrugerii. Sa nu uitam, totusi, ca la un moment dat se impun anumite negocieri ("fiti sireti ca serpii" spune Hristos). Dar negocierea ramine o cale de echilibru. Pe cind, compromisul este o cale disperata de manifestare a slabiciunii si a lipsei virtutilor.

Lumea se complace tot mai mult intr-un rau, intr-un nimic din care nu va ramine nimic... Ciudat... n-as rezista prea mult intr-un astfel de ritm. Dar, in final, iubirea ne va salva. Pentru ca ne lipseste tot mai mult. Omul s-a saturat deja sa mai fie distrus.. ramine de vazut cind se va satura sa se autodistruga. Iubirea, il va remonta si va da un nou sens existentei lui, adevaratul sens al existentei pe pamint: nu supravietuirea, nici stapinirea ci dăruirea si caritatea. Ptr ca in aceasta lume ne aflam printre ceilalti, iar caracterul acesta social, de sociabilitate, al persoanei umane, adica existenta noastra printre ceilalti nu se explica decit prin necesitatea efortului nostru decent in favoare celui care are nevoie de el. Noi nu traim doar pentru noi, doar aici si acum si dupa ce murim noi.. totul se termina. In urma noastra ramine ceva (logic ca pentru cineva - societate, grup, familie, o persoana). Bun sau rau? Vom alege noi. Avem toate resursele de fi oameni buni.. pentru ca, slava Dlui, in partea asta e Europei, sau a lumii nu ne luptam cu foamea, cu teroarea ci doar cu psihoza si cu gindurile. Dar sint convins ca gindul bun va invinge psihoza si naivitatea turmei.

Yanni...

Cruce Sfîntă Părăsită...

“Cuvîntul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” ( I Corinteni 1, 18 ).
Cine nu crede în viața veșnică nu a pierdut nimic, dar cine crede și nu face nimic pentru a dobîndi a pierdut totul...
Dacă Dumnezeu nu există, totul e OK, Nietsczhe avea dreptate, iar noi ne putem face de cap în dezmățul conștiinței noastre. Dar, dacă totuși există, atunci e vai de noi...



Crucii Tale ne închinăm Stăpîne și sfîntă Învierea Ta o slăvim...

Un sunet.. un ritm.. multa eleganta

de la Yanni. Enjoy!

Domnul a asezat in tine izvoarele vietii

De ziua Nasterii Maicii Domnului, la sanctuarul Maria Radna din Lipova, o interpretare angelica a pslamului 86: